De ceva vreme, la sugestia soțului meu, am început sa ascult pe Youtube conferințele lui Jordan B. Peterson, un clinician și profesor de psihologie la Universitatea din Toronto, devenit în ultimii ani un veritabil fenomen mediatic. Faptul ca este pregătit în domeniu îi oferă un avantaj semnificativ în ceea ce-i privește abordările specifice științelor umaniste, fiind la fel de preocupat de psihologia religiilor și ideologie, si influențat de filozofie și de autori precum Nietzsche, Goethe, Dostoievski, Soljenițîn sau psihanalistul Carl Jung.

Astfel, în fiecare dimineață când imi fac pe jos cei câțiva km în cartier, îl urmăresc atenta pe Youtube pe dl Peterson. La început trebuia sa reascult anumite pasaje de mai multe ori sa înțeleg ce spune, pentru ca abordează subiecte profunde și complexe, vorbește repede și utilizează un vocabular specific meseriei pe care o practica. Acum, însă, m-am obișnuit cu maniera lui de a-și prezenta ideile și mi se pare mai ușor sa-l înțeleg și sa-l urmăresc. Subiectele abordate de el ma pasionează fiindcă discuta despre de cultură, coerență și sens, chestii care mie mi se par captivante.

Într-una din cărțile sale recent publicate, 12 Reguli de Viață: Un antidot la haosul din jurul nostru, pe marginea cărora a fost intervievat de multe ori, Peterson afirma ca noi, oamenii, suntem permanent ancorați intre doua dimensiuni: ordine și haos. Idealul este sa încercăm sa ne situam între cele două dimensiuni; mai precis, la granița dintre ele.

Titlu cărții sale mi-a stârnit curiozitatea: el susține ca haosul adesea prevalează în detrimentul ordinii – datorită ușurinței prin care acesta poate fi conceput dar și datorită limitărilor, sensibilității și vulnerabilității oamenilor. Peterson își numește cartea, în subtitlu, “antidot la haos”, și nu la ordine, (sau ambele). Inca nu am citit-o, dar din conferințele ascultate pe canalul sau pe YouTube, reiese clar ca este de părere ca și ordinea în exces poate fi dăunătoare, la rândul ei.

Revenind, prima din regulile sale, care pe mine m-a uimit de-a dreptul, are de-a face cu ținuta noastră, adică cum ne prezentam fizic. Multi dintre noi am auzit de la părinți sau prieteni indemnul acesta de a sta drept, cu pieptul înainte și coloana vertebrala dreapta. Eu una am auzit-o des. Ei bine, se pare ca poziția asta dreaptă a corpului nu este doar o pretenție estetică, ci ar avea un efect instantaneu asupra celor din jur care încep sa te perceapă ca fiind o persoana capabila, competenta și curajoasă. Si toate astea explicate prin comportamentul unui biet homar.

Știu, suna un pic ciudat, dar se pare ca există asemănări uluitoare între oameni și homari. 😯

Homarii trăiesc pe planetă, într-o formă sau alta, de peste 350 de milioane de ani. Acum 65 de milioane de ani încă existau dinozauri… Asta ca sa ne situam oarecum în timp. Acum 350 de milioane de ani, creierele și sistemele nervoase ale viețuitoarelor erau mult mai simple, însă dețineau deja structura și neurochimia necesare procesării informației referitoare la statut și la rangul social. Se pare ca felul în care ne raportam la aceasta ierarhie a dominării în natură veche de când lumea ne influențează existența în mod major.

Este deja arhicunoscut ca orice specie de pe planeta asta se ia la păruială. Din diverse motive: atragerea femelelor dezirabile, teritoriu sau avansare pe scara ierarhica.

La homari treaba sta la fel. Chestie interesanta, totuși, după o luptă pierdută, homarul învins nu va mai purta alte bătălii, nici măcar cu acei homari pe care i-a învins în trecut. Homarul înfrânt își pierde încrederea, uneori pentru mai multe zile la rând. Ba mai mult, uneori, o înfrângere poate să aibă consecințe și mai crunte: când un homar dominant suferă o înfrângere dură, creierul acestuia se topește. Îi va crește altul, secundar – unul mai pe măsura noii sale poziții sociale inferioare. Creierul inițial pur și simplu nu este suficient de sofisticat încât să suporte transformarea din “șef” în “sluga”– de aceea este nevoie ca el să fie distrus și apoi refăcut.

Așadar, chimia cerebrală a unui homar învins este diferită de cea a homarului învingător. Lucru este evident din posturile lor. Postura încrezătoare sau cea timidă depind de raportul dintre două substanțe chimice care determină comunicarea dintre neuronii homarului: serotonina și octopamina. Serotonina crește în cazul învingătorului, iar octopamina în cazul celui înfrânt. Cu cât nivelul de serotonină este mai ridicat, cu atât mai mult homarul va fi mai “încrezător” și mai “fericit”. Aceasta este marca învingătorului. Mai mult, atunci când un homar învins primește un aport extra de serotonină, el își va întinde din nou corpul, își va ataca foștii adversari care l-au învins și va lupta îndelung și mai aprig.

Pe de alta parte, un nivel ridicat de octopamina va crea un homar cu aspect de învins, șifonat, inhibat, strâns în el și tupilat, genul care stă pe la colțuri și fuge la primul semn al unor eventuale probleme.

Prin urmare, serotonina reglează postura și retragerea la homari. Homarii de pe poziții ierarhice inferioare produc mai puțină serotonină. Printr-o paralela, Peterson explica ca acest lucru se aplică și în cazul oamenilor cu statut inferior (statut care scade cu fiecare nouă înfrângere). Nivelul scăzut de serotonină înseamnă încredere scăzută în sine și presupune reacții mai intense la stres și pregătiri fizice mai costisitoare în situații de urgență, mai rare sau inexistente senzații de fericire, mai multă durere și anxietate, mai multă boală și o speranță de viață mai scăzută – la oameni, dar și la crustacee.

Neurochimia de bază a creierului uman este similara cu cea a homarilor. Astfel, medicamentele prescrise ființelor umane aflate în depresie sunt practic niște inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei, deci au un efect chimic și comportamental similar. Se pare ca s-au făcut niște studii din care reiese ca Prozacul îi bine-dispune până și pe homari. 🙂

Lipsa de serotonină ne face, deci, mai reactivi fizic și psihologic, consumând mult din energia și resursele fizice. Ne cad umerii, privim în pământ. Ne simțim amenințați, suferim, suntem anxioși și slabi. Dacă lucrurile nu se îmbunătățesc, ajungem la depresie cronică. În aceste condiții, nu mai putem lupta așa cum ne cere viața și devenim ușor ținta unor indivizi cu carapacea mai tare. O postură supusă – cocoșat, cu umerii aduși în față, cu pieptul ascuns având capul plecat și un aer general de mediocritate, înfrângere și ineficiență – te face sa te simți mic, învins și fără putere. Reacțiile celorlalți vor amplifica starea ta. Oamenii, la fel ca homarii, se observă atent unii pe ceilalți, pornind inclusiv de la postură. Dacă te prezinți ca un învins, oamenii vor presupune că ești un învins. Dar dacă începi să-ți îndrepți postura, oamenii te vor privi și trata diferit.

• Așadar, regula numărul 1 a lui Peterson: stai drept și trage umerii înapoi!
• Indiferent de felul în care ne percepem sau suntem – ratați sau loviți de probleme – lucrurile nu trebuie să rămână așa. Circumstanțele se schimbă, dar și noi ne putem schimba. Cu atât mai cu mult cu cat există o ierarhie a dominării, există o luptă pentru un statut și există fluctuații ce depind de nivelul de serotonină sau octopamină din creierul nostru.
• Pășește drept și privește înainte, fii  ferm și plin de încredere.
• Vorbește deschis.
• Fă-ți o prioritate din dorințele tale, ca și cum ai avea un drept asupra lor – cel puțin același drept pe care îl au și ceilalți.
• Permite-ți să fii periculos.
• Încurajează serotonina să curgă din belșug prin circuitele neuronale; genereaza un după efect liniștitor.
• Oamenii, printre care și tu, vor începe să creadă că ești competent și abil.
• Încurajat de răspunsurile pozitive pe care le primești acum, vei începe să te simți mai puțin anxios.
• Cu aceasta noua încredere, te vei îmbarca în călătoria existenței tale și îți vei urma destinul la care ești îndreptățit.

Povestea asta a lui Jordan Peterson despre homari m-a ajutat să înțeleg cât de mult depind comportamentele noastre de lucruri inconștiente. Prin urmare, mi-am propus sa ma iau și eu dupa niște homari învingători, cu cei 350 de milioane de ani de înțelepciune practică pe care-i dețin, și sa abordez o atitudine fermă, mai ales în ședințe la serviciu, îndreptându-mi spatele și bătând cu pumnul în masa. 🙂 O sa revin cu impresii mai târziu.