La 3 dimineața alarma celularului lui George ne-a trezit pe ritmuri de marș sovietic din a doilea război mondial. El fiind mare fan de “muzica” ostășească, deseori ne încânta auzul cu șlagăre din astea care ne fac sa vibram prin fiecare particica a corpului. 🙄

Deci, proaspăt treziți și invigorați de aceste acorduri dulci, ne-am apucat de strâns bagajele. La 6:30 dimineața avem zbor către Santiago de Compostela, destinație aflată la aproape 1000 KM de Barcelona.

Am strâns bagajele, ne-am îmbrăcat și am sunat-o pe Gianina, doamna românca care ne-a dus la hotel in prima zi. Dansa l-a trimis pe soțul ei sa vina sa ne ducă la aeroport. Din vorba in vorba cu soțul Gianinei, am aflat ca permisul de taximetrist in Barcelona costa, nici mai mult, nici mai puțin de 150 000 de euro. 😳 Subt numai 10 000 de licențe de taximetrist in Barcelona și împrejurimi. Operează ca o breasla, ce sa zic…

Ajunși la aeroport, a început nebunia cu valizele noastre grele. Am zburat cu RyanAir, o cursa interna care nu permite mai mult de un bagaj relativ mic in cala. Iar ne-au pus sa umblam la valize, am plătit o taxa destul de piperată ca erau prea grele, etc. Un coșmar, ce mai… Ăștia de aici nu pricep ca in America de Nord oamenii călătoresc cu o groaza de ciorciobute după ei. Cum sa vin cu 3 tricouri și 2 perechi de pantaloni scurți pentru o călătorie de 3 săptămîni in Europa?! Sunt complet tembeli… Dacă locuiam la o aruncătură de băț, înțelegeam. Dar așa… Nici nu vreau sa-mi reamintesc pentru ca iar mi se ridica tensiunea arterială. 😡😩 Majoriatea turiștilor aici sunt europeni – italieni, englezi, francezi, belgieni. Vin cu o bocceluța de 10 kg și o poșeta. Incredibil…

Colac peste pupăza, RyanAir are și un motto gen “Fly cheaper”. … La care Anna, cu mistocareala caracteristica, a punctat la fix in romaneste: “Pe drrrrracu’, mama!” (cu accent rârâit).

Ar trebui sa adaug ca, pe toată durata zborului, nu ni s-a dat nici măcar o măslină sau orice altceva comestibil. Nu mai zic de apă… Și nimeni nu a comentat in vreun fel, avionul fiind totuși plin ochi cu turiști. Oare așa sunt obișnuiți europenii sa circule local in avion sau numai pe zborurile “ieftine”?!… Noroc ca intr-o ora și jumătate am ajuns la destinație.

De la aeroport am luat naveta care ne-a lăsat exact in buricul centrului. Foarte frumos și civilizat, numai 3 euro biletul de persoana. Pana la hotel având doar 2 km, am urcat in primul taxi disponibil și, cu numai 4 euro in total am ajuns, leșinați de oboseală, la receptia hotelului.

Aici, alta surpriza: nu te poți caza nicăieri înainte de 12 la prânz. Noi, ajungând in jur de 9:30 dimineața, am lăsat bagajele la recepție și am ieșit sa căutam un mercado sa luam apa. Tembelii de la vama din Barcelona ne-au pus sa aruncam sticlele cu apa, plus alte chestii mai mult sau mai puțin lichide… cum ar fi, gelul de duș, șamponul, 2 creme solare noi-nouțe (care aici sunt exagerat de scumpe – 15 euro una de 100 ml).

In fine, lângă hotel se afla un El Corte Ingles, un magazin mare de tot unde găsești absolut orice. Am zis ca mâine merg sa cumpăr de acolo ce a trebuit sa arunc la vama din Barcelona. 😟

După ce am cumparat apa și am înghițit ceva ca ne era foame (Anna, de la oboseala și nedormit, vărsand in prealabil cana cu lapte cu cacao in farfuria cu omleta… Ne-am cerut scuze cât am putut, iar chelnerul a fost super de treaba și i-a adus in 3 minute alta farfurie cu mâncare, pe care nici nu a pus-o pe factura finala. Probabil a văzut cât de obosiți eram, God bless his soul... Ca tot suntem in oraș de pelerinaj).

Am revenit la hotel, ne-am așezat pe niște canapele la intrare și am adormit instantaneu. Eu una nu reușisem sa ațipesc decât o ora in noaptea de dinainte, iar Anna vreo 4 ore numai. A adormit, biata de ea, cu faimoasa slime in mâna (un fel de plastilina mai moale, foarte la moda acum, in Canada, printre copiii sub 12 ani).

La 12 fix am reușit sa avem camera. Ne-am dușat și ne-am băgat direct in cârpe. 4 ore am dormit neintorsi.

După somnul de frumusețe, am ieșit la plimbare prin oraș. Este foarte curat, mai putina aglomerație decât la Barcelona, orașul având o populație de numai 7 000 de suflete. Plus alte 50 000 formată din studenți la Universitatea Santiago de Compostela (da, nici nu știam ca au o universitate foarte buna aici), pelerini și turiști.

Aerul aici este minunat. Aer de oraș de munte. Foarte mulți copaci, verdeața și flori peste tot.

Mai sus, am văzut prima oară pana acum o lebădă neagră. 😲

Tot plimbându-ne și admirând clădirile vechi, am ajuns lângă o sculptura foarte apreciata de turiști, în Parcul Almeda – “Cele doua Marii” (Las Dos Marias, sculptura a artistului spaniol César Lombera).

E foarte interesantă povestea lor. Așa arătând in realitate… pana la începutul anilor 1980 când au părăsit lumea aceasta.

Aceste doua surori din imagine sunt considerate acum niște simboluri istorice. S-au născut intr-o familie numeroasa de 13 copii, mama lor fiind croitoreasa, iar tatăl lor cizmar.

Pentru cele doua surori, Maruxa și Coralia Fandiño, vremurile grele au început in timpul războiului civil spaniol: familia lor, fiind membra a Mișcării contrarevoluționare CNT, a fost persecutata, închisa in închisoare și umilita. Cele doua surori, tot croitorese ca și mama lor, câștigau bani mulți și au dus-o foarte bine pentru vremea respectiva.

Fiind relativ excentrice, rolul lor, pe vremea lui Franco, a fost sa ridice moralul și sa disipe atmosfera trista și opresivă a orașului lor, sfidând autoritățile și oferind un fel de divertisment prin hainele și culorile trăznite pe care le purtau: in fiecare zi la ora 2 după-amiaza, cele doua surori ieșeau pe strasse, îmbrăcate in haine croite de ele, cât mai viu colorate și mai fistichii. Rujul roșu puternic, dermatograful negru in jurul ochilor și pudra de obraz au devenit marca lor de comerț.

Și uite așa, se plimbau zilnic in centrul orașului, flirtând și vorbind cu turisti și studenți. In scurt timp au devenit foarte cunoscute și apreciate de toți in jur.

Când vremurile grele au venit și pentru ele, populația locală le-a sprijinit și ajutat cu bani și alimente.

Suferințele grele prin care a trecut familia lor in timpul perioadei regimului lui Franco la putere și-au pus amprenta pe sănătatea lor: cele doua surori și-au pierdut, treptat, mințile.

Ele reprezintă acum, pentru populația locală, un exemplu de curaj civil, iar meritul lor a fost, in cele din urma, recunoscut de sculptorul Cesar Lambera, care le-a dedicat aceasta statuie.

Un documentar despre viața acestor doua femei, difuzat pentru prima oară in 2008, conține interviuri cu vecini și oameni care le-au cunoscut personal, și încearcă sa redea o imagine corecta a acestor doua surori extraordinare și curajoase. Opinia populară oscilează între “prostituate” și “femei sfinte”, opinie pe care Maruxa și Coralia o împărtășesc cu multe alte femei din istorie care au luptat, in felul lor, împotriva unui regim opresiv.

Mâine mergem sa vizitam Catedrala Santiago de Compostela.