Nu știu, trec printr-o perioadă un pic aiurea și parcă nu prea am chef să scotocesc prin amintirile începuturilor mele aici. În fine,… unde rămăsesem ultima oară? Ah, da, la schimbarea programului de studii universitare din biochimie în științe politice. :-)

Din momentul în care am scăpat de laboratoarele acelea stresante în care mă chinuiam să învăț despre rolul proteinelor, carbohidraților și lipidelor în procesele celulare, ca și despre examinarea răspunsurilor biochimice la compușii toxici din mediul înconjurător, m-am simtit eliberată.

Noile mele cursuri erau acum mult mai interesante, axate pe domeniul politicii internaționale și comparative, al politicii și administrației publice și al teoriei politice. Știu că poate sună absurd, dar pentru mine era ca și cum aș fi respirat o gură de aer proaspăt. Notele mele au urcat brusc, fără să depun prea mult efort, pentru că dintr-o dată nu m-am mai simțit obligată să învăț ceva ce nu mă interesa câtuși de puțin. Eram deja printre primii din clasă în ceea ce privește notele la cursuri. Era foarte ciudat sentimentul ăsta de a avea colegi care veneau să mă întrebe cum se face o lucrare sau să studieze cu mine pentru un examen… Am fost atât dărâmată emoțional pe parcursul “experimentului” meu cu programul de biochimie, încât increderea în mine mi-a fost foarte afectată. Dar puțin câte puțin am început să mă reconstruiesc.

În ultimul semestru la facultate, am început să reflectez la ceea ce voi face cu noua mea diplomă în științe politice, în afară de utilitatea sa evidentă din punct de vedere al igienei anale… Așa cum spuneam într-o postare anterioară, la sfârșitul anilor ’90-începutul anilor 2000, în Canada nu existai ca student decât dacă erai înscris la informatică, programare, calculatoare, medicină sau drept. Puteam deja să mă văd în postura de vânzătoare undeva, licențiată în Științe Politice. Așa era pe atunci, mulți absolvenți de universitate nu găseau altceva decât posturi necalificate.

Cândva, prin martie 1999, cu câteva luni înainte de absolvirea Universității Concordia, am citit din întâmplare un anunț într-un ziar local care descria programul de la Facultatea de Drept a Universității din Ottawa. L-am citit de vreo 3 ori pentru că nu știam prea multe despre această universitate. Fusesem de câteva ori cu părinții mei în Ottawa, care este capitala Canadei și se află la aproximativ 250 km de Montreal, pentru a vizita Parlamentul și Canalul Rideau, dar cam asta era toată experiența mea cu privire la acest oraș.

Tatăl meu m-a îndemnat atunci să mă înscriu… pe principiul că tot nu am nimic de pierdut. Eu, deja traumatizată și extrem de reticentă în a aborda programe universitare cu care nu am nimic în comun, am încercat să mă opun. Nu numai că nu credeam că am media generală necesară să intru la acest program, dar cu ce naiba aș fi ajuns acolo? Și unde aș fi stat? Nici măcar nu aveam un loc de muncă stabil. Și cum aveam de gând să mă întrețin? (Videochat-ul nu era o opțiune :D )

Dar să încep cu începutul: contactez întâi secretariatul facultății de drept civil din Ottawa și îi întreb care sunt criteriile de admitere la facultatea lor de drept. Așa am aflat că preferau studenții adulți, care absolviseră în prealabil un alt program universitar. Perfect, mi-am zis, o chestie deja bifata.

Apoi am întrebat despre media de admitere. Mi s-a spus că era undeva în jur de 80% (sau B). Perfect, aveam deja media peste asta datorită ușurinței cu care citeam și scriam despre subiecte care mă interesau cu adevărat.

Întreb si despre limba de predare. Chiar dacă la acea vreme locuiam în Montreal, provincia Quebec, în ultimii ani de colegiu și universitate am studiat exclusiv în limba engleză. Așadar, deși franceza era limba mea preferată, nu îmi mai era foarte familiară.

* Trebuie să fac o mică paranteză pentru a explica ceva: Provincia Quebec folosește dreptul civil pentru că a fost colonizată de către Franța, în timp ce restul provinciilor și teritoriilor canadiene folosesc dreptul comun pentru că au fost colonizate de către Marea Britanie. Common law este legea care nu este consemnată în legislație și a evoluat într-un sistem de reguli bazate pe precedente. Precedentele sunt reguli care îi ghidează pe judecători în luarea de hotărâri cu privire la cazuri similare. Common law nu se regăsește în niciun cod sau corp legislativ, ci doar în decizii anterioare. În același timp, este flexibil – se adaptează la circumstanțe în schimbare, deoarece judecătorii pot anunța noi doctrine juridice sau le pot schimba pe cele vechi. În prezent, common law, care include atât legi, cât și decizii, se aplică în majoritatea țărilor vorbitoare de limbă engleză, inclusiv în toate provinciile canadiene, cu excepția Quebecului.

Pe de alta parte, codurile civile conțin un ansamblu complex de reguli. Multe dintre acestea sunt formulate sub forma unor principii generale, concepute pentru a face față oricărui litigiu posibil. Spre deosebire de instanțele de common law (drept comun), instanțele de judecată într-un sistem de drept civil se raportează mai întâi regulile prevăzute într-un cod civil, și abia apoi la deciziile anterioare să verifice dacă acestea sunt compatibile.

Quebecul este singura provincie cu un cod civil, care se bazează pe Codul Napoléon (Codul Napoleon) francez. Restul Canadei folosește common law. Codul penal este, de asemenea, considerat un cod și este utilizat în toată Canada.

Revenind, când am întrebat care era limba de predare a acestui program de drept civil, mi s-a răspuns că era franceza. Am cerut, de asemenea, informații despre programul de common law, dar acolo era mai complicat să intri pentru că se cereau scoruri foarte mari la LSAT (Law School Admission Test). Testul LSAT are ca scop testarea aptitudinilor necesare pentru a reuși în primul an al facultății de drept, adica capacitatea de a înțelege lectura unui text, de a raționa (logica) și de a scrie. Nici nu a fost vorba de a aplica pentru acest test, pentru că este foarte dificil, trebuie să urmezi niște cursuri în prealabil pentru a-l trece, și chiar dacă îl treci nu ai certitudinea că îți permite să intri într-un program de drept.

Ca orice cetățean roman care se respectă, am mers pe principiul de minimă rexistență și am aplicat la programul de drept civil. Speram, în adâncul sufletului meu, că nu mă vor accepta. Chiar nu voiam să merg din nou la universitate ani în șir. Voiam să muncesc undeva și să călătoresc. Ei bine, nu s-a întâmplat așa: am fost acceptată în cadrul acestui program și, în septembrie 1999, am început să fac naveta zilnic între Montreal și Ottawa (250 km).

La începutul primului an de facultate, fiind fără salariu, circulam cu Greyhound-ul, o companie de autobuze de pasageri care operează în America de Nord. Era interesant conceptul, cu excepția faptului că petreceam aproximativ 4 ore pe zi în autobuz – 2 ore dimineața și 2 ore seara. Deoarece cursurile mele începeau la 9 dimineața, trebuia să mă trezesc pe la 4-5 dimineața pentru a pleca din Montreal la 6 dimineața. Seara ajungeam acasă în jurul orei 21:00. După 2 sau 3 săptămâni petrecute mergând așa pe drumuri, mă plictisisem deja, așa că am cerut să intru la cămin. Atunci a urmat o nouă aventură… de data aceasta cu alte 3 tinere studente.

Am primit o cameră la cămin într-un timp destul de scurt. M-au repartizat într-un apartament cu patru camere, una dintre ele fiind a mea.

Clădirea și apartamentul erau destul de curate, nimic de reproșat. Principala problemă a fost cu cele 3 tovarășe de apartament, o canadiancă negresă, o haitiancă și o chinezoaică.

Nu știu cum să explic: provin dintr-o familie obsedată de curățenie. Mama ne punea să facem curat în casă în fiecare săptămână, să dăm cu aspiratorul și să punem lucrurile la loc. Iar acum fac aceste activități recreative, la mine acasă, în mod automat.
Ei bine, odată ce am ajuns la cămin alături de cele 3 colege de apartament, mi-am dat seama că nu toată lumea primise aceeași pregătire în domeniu.

Am fost șocată să văd că unele ființe:

• nu-și spală farfuriile din care au mâncat timp de o săptămână și le lasă stivuite unele peste altele în chiuveta din bucătărie.
• ridică temperatura din apartament la aproximativ 30 de grade Celsius, chiar și vara. Căldura asta, combinată cu mirosurile pestilențiale de la vasele murdare lăsate nespălate zile întregi și resturile de mâncare din coșul de gunoi, făcea practic imposibilă respirația.
• își aruncă hainele pe jos în drum spre cameră și le lasă acolo până… când au din nou nevoie de ele.
• își fac duș și lasă părul care le-a căzut de pe cap (sau din altă parte) în cadă în timpul procesului de săpunuire sau șamponare, astfel încât blochează scurgerea apei, înfundă cada cu apă cu săpun și se prelinge pe margine.
• după ce folosesc aragazul sau cuptorul pentru a-și pregăti ceva comestibil, lasă toată murdăria acolo să se întărească și nu o curăță timp de săptămâni întregi.
• nu-și spală așternuturile timp de luni de zile. Iar hainele… la 2-3 săptămâni. În schimb, toarnă sticla de parfum peste jeg.
• pe cât de dezgustătoare erau cele cu care am conviețuit atunci, aveau iubiți. În mintea mea îmi spuneam că niciun om normal nu ar sta lângă astfel de specimene, dar experiența mi-a dovedit contrariul.
• având în vedere că erau studente, era de așteptat să mai și studieze pe alocuri. Ei bine, experiența mi-a arătat din nou cât de naivă eram pe atunci: respectivele ființe nu învățau niciodată. Toată ziua, casetofoanele bubuiau în camera lor, de dimineață până la ora 23:00 când, epuizată psihic, le dădeam un șut în ușă ca să înceteze odată cu hărmălaia. Încă mi se ridică părul în cap când aud “Say my name” de la Destiny’s Child. Sunt alergică la asta… de câte ori am ascultat-o în buclă.

În fine, aș putea să scriu un roman despre tensiunea provocată de traiul cu ființe atât de diferite de lumea mea, dar nu are rost. Sper că am reușit să recreez măcar o parte din stresul pe care l-am resimțit atunci.

Pentru a scăpa de nebunele din apartament, nu numai că învățam la biblioteca facultății până la ora închiderii, dar începusem să mă antrenez pentru a alerga. Campusul Universitatii din Ottawa este situat foarte aproape de Canalul Rideau, oferind o pistă de alergare de aproximativ 7.8 km.

Așadar, nu mâncam prea mult, pentru că nu puteam să-mi înving repulsia organică de a mă apropia de bucătărie, de vasele îngrămădite în chiuvetă și de aragazul plin de zoale; în schimb, alergam 5 km în fiecare zi, de cum se crăpa de ziuă. În scurt timp, mi-am intrat intr-o formă de zile mari și aproape că devenisem model. Îmi amintesc chiar că odată, ieșind dintr-un magazin din Rideau Centre, un tip m-a oprit pe stradă și mi-a întins o carte de vizită, explicându-mi că lucrează pentru o agenție de modeling și că, dacă sunt interesată, să îl sun. M-a făcut să râd, deoarece în țară eram constant intimidată de colegii mei. Ideea de a da curs acestei invitații nici măcar nu mi-a trecut prin cap, având în vedere că încrederea în mine era 0% datorită educației primite în familie, timidității mele naturale și insultelor foștilor mei colegilor din țară.

În schimb, am făcut prostia să intru odată într-o cameră de chat. Îmi făcusem în perioada aceea o prietenă româncă la cămin, Oana pe numele ei; studentă la informatică (evident ;-) ). Ea mi-a făcut cunoștință cu sala de informatică de la facultatea ei și m-a învățat cum să intru în chat room-uri. Pe atunci era foarte la modă să stai de vorbă cu diferite personaje, din toate colțurile lumii, în aceste camere de chat. Și uite așa, proasta de mine, am dat peste un personaj (cel puțin dubios, aș spune acum) provenind tocmai de unde și-a înțărcat dracu’ copiii – Bistrița Năsăud. Personaj care era și el student, la telecomunicații (iarăși evident). Mi-am petrecut astfel ore întregi fascinată de acest personaj, ignorând cât de mizerabilă poate fi uneori natura umană.

Lipsa de experiență, naivitatea, bunătatea dusă la exces, plus o doză bună de prostie crasă m-au determinat să plec în țară pentru a-l cunoaște pe dobitoc. Câteva luni mai târziu eram căsătoriți. Apoi, cu mari eforturi, l-am “importat” aici. Adică l-am “sponsorizat”, pentru că așa prevede legea canadiană: în momentul în care aduci pe cineva ca membru al familiei, trebuie să îl sponsorizezi pe o anumită perioadă de timp (pe atunci era vorba de 3 ani, cred; acum sunt 10 ani). Asta înseamnă că sponsorul este răspunzător în această perioadă de a-i asigura persoanei sponsorizate locuința, masa, plățile medicale, asigurarea, totul! De asemenea, este răspunzător de rambursarea ajutorului social din partea statului în cazul în care persoana sponsorizată nu își găsește un loc de muncă și cere bani de la stat pentru a trăi. Aviz amatorilor.

Următorii doi ani au fost o perioadă de răsturnări de situație pentru mine. Acel personaj mi-a zguduit existența până în temelii. Odată ajuns aici, a început cu lamentări referitoare la faptul că el nu lucrează oriunde și oricum și că, dacă l-am adus aici, ar trebui să mă îngrijesc să nu-i lipsească nimic. Ceea ce am și făcut, chiar dacă eram studentă la zi și lucram part-time 30 de ore pe săptămână. Acest lucru m-a determinat să ajung la concluzia (încă nezdruncinată! :-) ) că bărbații sunt creaturi slabe care se agață de femeile puternice (și ușor naive) și le țin sub control până când… acestea se satură și le administrează un binemeritat șut în posterior. Ceea ce am și făcut, din nou.

Am divorțat de acel personaj la nici 3 luni după ce a ajuns aici. Dacă e ceva ce nu regret, este că nu am pierdut prea mult timp cu acest hop în existența mea. Din păcate, însă, divorțul nu a fost ușor: personajul m-a hărțuit, mi-a tăiat cauciucurile la mașină, m-a vorbit de rău tuturor cunoscuților și prietenilor mei. Mi-a făcut viața un calvar pentru o vreme. Din fericire, după câțiva ani m-a lăsat în plata Domnului și s-a dedicat altor domnișoare din această zonă geografică.

Între timp, mi-am terminat licența în drept civil, mi-am găsit un serviciu bun în Ottawa și, după câțiva ani, am reușit să-mi găsesc și piesa mea preferată, Georges. Dar mai multe despre asta în capitolul următor.