✈️ Montreal, începutul aventurii noastre italiene. Pentru că în 2025, aeroportul din Ottawa pare să fie încă în faza de proiect.

Când te gândești la începutul unei vacanțe, îți imaginezi zâmbete, valize făcute cu grijă și un playlist perfect pentru drum. La noi, începutul a fost puțin diferit: un oftat adânc și nervi întinși pe autostradă, în timp ce ne strecuram printre camioane și gropi spre… Montreal. De ce? Pentru că, în 2025, aeroportul internațional din Ottawa încă pare să ignore faptul că Europa există. Așa că, dacă vrei un zbor direct spre Roma, trebuie să-ți iei la revedere de la capitala Canadei și să conduci 250 km până la vecinii mai bine conectați.

Am pornit la drum cu entuziasm (și multă cafea), am trecut prin dealurile din Gatineau și am bifat toate întrebările clasice de plecare: „Ai luat pașapoartele?”, „Ai încărcat telefonul?”, „Sigur n-am uitat nimic?”. Noroc cu sora mea din Montreal, care ne-a salvat de la o lună de parcare scumpă la aeroport — am lăsat mașina la ea în fața casei și am plecat spre terminal cu inima ușoară și bagajele grele.

🛫 Aeroportul din Montreal: un mic test de răbdare

Odată ajunși la aeroport, ne-am trezit în mijlocul unui episod live dintr-un reality show imaginar: „Cine va rezista psihic și emoțional cel mai mult fără să cedeze? ” Cozi peste tot, oameni care alergau în toate direcțiile, anunțuri la difuzoare și o confuzie generală organizată — toată lumea părea ocupată, dar nimeni nu părea să știe exact ce să facă.

Înregistrarea? Un test de răbdare. Controlul de securitate? Am transpirat din nou când am ajuns la controlul bagajelor, de teamă că ni se va spune că sunt prea grele. Oricât aș încerca să reduc cantitatea de lucruri pe care le luăm cu noi pentru patru săptămâni, mi se pare de domeniul fantasticului să mă descurc cu doar câteva schimburi de haine pentru atâtea zile.

🪑 Locurile în avion: o misiune (aproape) imposibilă

După toată nebunia, am reușit totuși să obținem trei locuri unul lângă altul în avion – o mică victorie care merită sărbătorită cu biscuiții uscați de la bord. Eu? Am nimerit, evident, la mijloc, între Anna și Georges. Pentru că, deh… sunt un fel de amortizor de șoc între cei doi turbati. Un fel de suport emoțional, cu o centură strânsă și un zâmbet liniștitor.

Problema este că am ceva probleme cu circulația la picioare, iar orele lungi de zbor nu sunt chiar recomandate. Așa că, după ce am suportat cât am putut poziția de sardină, le-am cerut colegilor de scaun o pauză de libertate și am făcut câțiva pași pe culoar, încercând să-mi păcălesc corpul că totul e sub control. A ajutat puțin, dar nu suficient cât să-mi ia gândul de la cât de tare îmi doream să ajungem odată la destinatie. 7.5 ore de chin…

Și da, abia așteptam să pot bea apă liniștită, fără teama că o să leșin în fața ușii de la toaletă, sufocată de mirosurile pestilențiale care pluteau în aerul rarefiat al cabinei. Cine a zis că zborul e glam, sigur n-a zburat la economy.

🍽️ Meniul la bord: între curaj și supraviețuire

Dacă ai impresia că mâncarea din avion e doar „suportabilă”, înseamnă că n-ai zburat cu Air Canada. Ce ni s-a servit la bord a fost sub orice calificativ – execrabil e cuvântul cel mai blând pe care-l pot folosi fără să-mi cenzurez blogul. O combinație tristă de paste fade și un desert care părea făcut din carton și care se voia a fi ceva gen budincă.

Georges, în încercarea lui de a salva situația, a avut o idee „genială”: ne-a declarat pe toți evrei și a cerut meniuri kosher. Ce-i drept, varianta kosher a fost un pic mai comestibilă decât meniul standard – probabil pentru că era ambalată separat și părea atinsă de mai puține mâini. Dar tot execrabilă a fost.

🧘‍♀️ Când crezi că s-a terminat, mai apare ceva

În cele din urmă, ne-am acceptat soarta. Am stat nemișcați pe scaunele înguste, cu genunchii strânși la piept, sperând că timpul va trece mai repede dacă nu ne uităm la ceas. Urăsc să zbor cu avionul. Aglomerația, proximitatea excesivă a altor suflete la fel de chinuite ca noi, plânsetele copiilor obosiți și atmosfera sufocantă, aproape irespirabilă, mă fac să număr minutele până la aterizare așa cum aș număra picăturile de ploaie după o zi caniculară. Toată această experiență îmi amintește de piesa Alors on danse de Stromae. O descriere perfectă a situației.

Dar, la urma urmei, totul este pentru Roma, nu-i așa? Și pentru gelato. 🍦 Mult gelato. 🍦