De două zile am lăsat în urmă farmecul Milano-ului pentru a explora Elveția, și mărturisesc că nicio clipă nu regret această alegere. Până acum eu credeam că nimic nu poate întrece grandioasa splendoare a Canadei, dar am greșit: Elveția se conturează înaintea noastră ca un tărâm de poveste, un veritabil paradis. Munții semeți se oglindesc în lacuri cristaline, izvoarele țâșnesc din stânci, iar aerul este atât de curat încât parcă îți limpezește sufletul. Pe pajiștile înverzite, florile de munte își împrăștie culorile, iar vacile pasc într-un cadru idilic. Curățenia impecabilă, respectul strict pentru reguli și nivelul de civilizație de aici fac din fiecare colț o experiență de neuitat.
Am ajuns să vizităm Elveția pentru că Georges nu e genul care să-și ia un magnet de frigider ca suvenir. Nu. El vrea o halebardă. 🙄 Când l-am întrebat de ce, a zis doar: „E pentru feng shui. Energia chi circulă mai bine când e intimidată.” Și iată-ne cum ne abatem de la traseul nostru italian ca să ajungem la Sempach, destinația de unde vom recupera respectivul… satâr. Pardon, halebardă.
Ieri ne-am trezit cu noaptea-n cap (sau cel puțin așa a zis Georges, care consideră că orice trezire înainte de ora 9:00 dimineata este o formă de tortură medievală) și ne-am urcat în mașină, cu cafeaua în mână și GPS-ul setat pe „magazinul de suveniruri pentru cavaleri ieșiți la pensie”. Drumul a fost o poezie: serpentine line, tuneluri care păreau să ne teleporteze dintr-o vale în alta, și munți care se ridicau falnici de-o parte și de alta, ca niște spectatori tăcuți la spectacolul nostru rutier.
Bellinzona: Deoarece o singură cetate nu este de ajuns
Nu aveam în plan să vizităm Bellinzona. Nu figura nicăieri pe itinerariul meu, nici pe hartă, nici măcar în lista mea mentală a „locurilor care păreau vag italiene și unde se mănâncă bine”. Dar Georges își pusese în cap că trebuie să vizităm un castel. Și nu orice castel, ci unul „impozant”, cu turnuri, istorie și, de preferință, cu un magazin de suveniruri care să vândă arme medievale. Așa că am pornit la drum.
Bellinzona adăpostește trei castele: Castelgrande, Montebello și Sasso Corbaro, fiecare situat la o altitudine diferită, asemenea unei rivalități fraterne medievale imortalizate în piatră. Împreună, ele constituie singurul complex militar medieval din Alpi și sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO din 2000.
- Castelgrande este cel mai vechi și cel mai central, construit pe vârful unui vârf stâncos fortificat încă din perioada romană. În trecut, castelul adăpostea o garnizoană romană care putea respinge 900 de soldați alemani cu doar câteva sute de apărători. Astăzi, castelul oferă o priveliște impresionantă și dispune de un lift care urcă și coboară dealul în condiții de confort și fără zgomot, pentru că nimic nu spune mai bine „veche fortăreață” decât accesibilitatea modernă.
- Montebello, construit de familia Rusca în secolul al XIII-lea, situat mai sus, a fost odinioară o reședință nobiliară. Este un exemplu tipic de arhitectură medievală pe mai multe niveluri, cu curți interioare, turnuri fortificate și chiar o capelă dedicată Sfântului Martin. Astăzi găzduiește Museo Civico, unde Georges a petrecut un timp ciudat de lung în fața expozițiilor arheologice, probabil în căutarea unor schițe de halebarde.
- Sasso Corbaro, cel mai mic, dar cel mai înalt dintre cele trei castele, a fost construit în doar șase luni, în anul 1479, de familia Sforza. Nu este conectat la celelalte două castele, ceea ce îi conferă un aspect de frate introvertit care s-a mutat în vârful dealului pentru a avea mai mult spațiu. Astăzigazduiește expoziții de artă și cultură populară și oferă o panoramă care face ca urcarea în vârf să merite efortul.
Fiecare castel are propria sa personalitate, propriile particularități și propria istorie. Și chiar dacă nu am plecat de acolo cu o halebardă în mărime naturală, am putut aprecia mai multe aspecte ale ingineriei medievale și am achiziționat o sticlă de vin local.
🏞️ Lacul Como – romantic, fotogenic și puțin prea perfect ca să fie real
Pe măsură ce ne apropiam de Lacul Como, peisajul devenea din ce în ce mai cinematografic. Casele pastelate cocoțate pe dealuri, chiparoșii care se legănau leneș în briză și sclipirea lacului printre crengile măslinilor ne-au făcut să reducem volumul la muzică și să ne uităm pe geam în liniște. Era prea frumos ca să mai comentăm.
Chiar și Georges a tăcut. Preț de trei minute doar. A fost momentul în care l-am prins contemplând munții cu o expresie aproape visătoare. Apoi a început – ca de obicei – să ne povestească despre Elveția. Cu lux de amănunte. De la sistemul de reciclare pe culori, până la cum se votează prin poștă în cantoane. Georges e fan Elveția de ani buni și, dacă ar fi fost după el, ne mutam demult într-un sat cu nume imposibil de pronunțat, unde toată lumea are ceasuri precise și halebarde decorative pe perete.
Am oprit în Bellagio, perla lacului, și ne-am urcat într-o barcă pentru o plimbare pe apă. Lacul Como e ca o oglindă întinsă între munți, iar din barcă vezi totul altfel: vilele elegante care par desprinse din filme, grădinile luxuriante, micile porturi unde bărcile se leagănă leneș. Am plutit încet, cu soarele în față și vântul în păr, iar pentru o clipă am uitat de tot. Chiar și de halebardă. 😀
După plimbarea pe lac, cu soarele și briza făcându-ne să ne simțim ca niște vedete într-un film italian de epocă, ne-a lovit realitatea: foamea. Și setea. Și pofta de ceva bun. Așa că ne-am oprit la un bistrou cochet, cu vedere la lac și prețuri… cu vedere la cer.
Am deschis meniul cu entuziasm și l-am închis cu palpitații. O apă plată costa cât o sticlă de vin acasă, iar o porție de paste părea să includă și chiria bucătarului. Dar eram prea înfometați ca să dăm înapoi. Ne-am consolat cu gândul că mâncăm cu peisaj inclus și că, probabil, și farfuriile sunt artizanale, modelate de un artist local care a studiat la Florența.
Georges, în stilul lui inconfundabil, a oftat teatral, s-a uitat la meniu și a zis: „E scump, dar măcar nu trebuie să vindem mașina. Doar o roată. Și poate un rinichi, dacă luăm și desert.” 😀
După ce ne-am ostoit foamea, setea și portofelul (care acum scotea sunete de greier), ne-am urcat din nou în mașină și am purces spre Lucerna.
🕰️ Lucerna: între poduri medievale, lacuri albastre și lecțiile de istorie ale lui Georges
Drumul a fost o desfătare: serpentine line, tuneluri impecabile (că doar suntem în Elveția), iar peisajele – de parcă cineva le-ar fi pictat cu pensula unui artist obsedat de ordine și simetrie.
Pe măsură ce ne apropiam de Lucerna, munții deveneau mai dramatici, iar lacurile mai albastre decât fundalul de desktop de la Windows XP. Georges, evident, a început din nou cu lecțiile lui de geografie elvețiană, explicându-ne cum Lucerna e „poarta către Alpi” și că aici se vorbește germană, dar cu accent de vacanță.
Din categoria “Știați că?…”
– Lucerna are unul dintre cele mai vechi poduri din lemn din Europa, Kapellbrücke, construit în secolul XIV. Ce-l face special? Pe lângă farmecul rustic, are picturi vechi în interior care ilustrează momente din istoria orașului – un fel de Instagram medieval.
– Orașul are un turn cu ceas Zytturm care, dintr-un moft medieval, bate ora cu un minut înaintea tuturor celorlalte ceasuri din oraș. De ce? Pentru că poate. E un mic detaliu care spune multe despre spiritul elvețian: precizie, dar și un strop de personalitate.
– Și, bonus pentru Georges: Lucerna are un muzeu al transporturilor care include și… arme istorice. Coincidență? Nu cred. 🙂
Pentru un turist, Lucerna poate părea un oraș dintr-o lume paralelă: nu vezi gunoaie, nu auzi claxoane, iar trenurile pleacă la secundă. Dar toate acestea vin cu un preț. La propriu. O cafea poate costa cât o masă în altă țară, dar măcar o bei privind lacul și lebedele.
⚔️ Sempach: între bătălii glorioase și cumpărături medievale cu Georges
Sempach este un loc cu o semnificație istorică aparte în Elveția, iar abundența de halebarde din zonă nu este deloc întâmplătoare. Orașul este faimos pentru Bătălia de la Sempach, care a avut loc în 1386 între Confederația Elvețiană și armata habsburgică. Această confruntare este considerată un moment-cheie în lupta elvețienilor pentru independență.
Halebarda, o armă tipică epocii medievale, a devenit un simbol al acestei lupte. În special, legenda spune că un țăran elvețian pe nume Arnold von Winkelried s-ar fi sacrificat în timpul bătăliei, aruncându-se în sulițele inamicului pentru a deschide o breșă în rândurile habsburgilor – un gest eroic care a rămas adânc întipărit în memoria colectivă elvețiană.
Astăzi, în Sempach, halebarda este prezentă nu doar în muzee și suveniruri, ci și ca simbol al identității locale. Există magazine specializate în replici istorice, parade comemorative și chiar expoziții dedicate armelor medievale, toate reflectând mândria față de acel moment istoric.
Așa că da, dacă vreti cumva o halebardă, Sempach este locul perfect 😉– un fel de Disneyland pentru pasionații de istorie medievală.
După ce am hoinărit puțin prin Lucerna, cu ochii mari și portofelul mic, ne-am adus aminte de misiunea noastră istorică. La propriu. Halebarda lui Georges. Așa că ne-am urcat din nou în mașină și am mai parcurs vreo 15 kilometri până la magazinul cu pricina – eu tot sperând, inutil, că va fi închis. Sau că proprietarul e în vacanță. Sau că magazinul a dat faliment. Sau că s-a transformat, între timp, în cofetărie. Dar n-a fost să fie. Omul era acolo, la datorie, cu zâmbetul pe buze și rafturile pline de obiecte care ar fi făcut orice cavaler medieval să plângă de fericire.
Ne-am învârtit prin magazin, care funcționează și ca restaurant sau tavernă locală, ca niște copii într-un muzeu interactiv, doar că aici totul era de vânzare.
Georges analiza fiecare piesă cu o seriozitate demnă de un arheolog: „Asta e prea decorativă. Asta pare instabilă. Asta are mânerul prea modern.” După vreo 40 de minute de deliberări intense, a ales. O halebardă cu aspect sobru, dar cu personalitate. Ca el.
A urmat, desigur, întrebarea-cheie: „Cum o transport pe avion?” Pentru că, oricât de „jucărie medievală” ar fi, e totuși o bucată de metal cu vârf ascuțit. Și nu prea încape în bagajul de mână, decât dacă vrei să fii reținut la controlul de securitate și să apari în buletinul de știri. Până la urmă, după ce am analizat toate opțiunile de transport, s-a hotărât să o lase acolo. Poate o va cumpăra altul. A zis că așa e mai sigur. Pentru noi. Pentru personalul de la securitate. Și pentru reputația noastră internațională. 😀
Spre seară, ne-am întors cuminți la Milano. Nu doar pentru că plătisem deja rezervarea la hotel și nu voiam să ne batem cu politica de anulare, dar și pentru că… sincer, nu ne permiteam să rămânem în Elveția. Acolo, ai impresia că trebuie să fii cel puțin miliardar ca să stai câteva zile fără să-ți vinzi rinichiul. Frumos, curat, civilizat – dar portofelul nostru deja își făcea cruce de ușurare când am trecut granița înapoi.
Georges, cu entuziasmul lui de ghid turistic neoficial, ne-a promis că într-una din zile ne va duce și la Berna. „Să vedeți ce frumos e acolo!”, a zis, cu ochii sclipind de planuri. Eu am zâmbit politicos și dar în mintea mea deja planificam cum să împachetez sufertașul din Milano, că altfel nu ne mai ajung banii nici de o supă la o alta vizită în Elveția. Dacă tot plecăm din Milano, măcar să plecăm cu provizii. Elveția e minunată, dar portofelul nostru încă se recuperează după achiziționarea halebardei lui Georges.
Discover more from "The world is your oyster".
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
