Astăzi, la serviciu, am aflat că în cadrul serviciului meu vor începe săptămâna viitoare procedurile de ajustare a forței de muncă (AFM). Am fost avertizați în septembrie, iar incertitudinea a fost de atunci o sursă constantă de stres. Este a doua oară când trec prin asta în cariera mea profesională. Ultima dată a fost în 2012, când am reușit să îmi păstrez locul de muncă – printr-un adevărat miracol – chiar dacă toți colegii mei și l-au pierdut pe al lor.

AFM este procedeul folosit de către angajatori pentru eliminarea sau restructurarea posturilor atunci când sunt reduceri la locurile de muncă, când se încheie o activitate, când o unitate se transferă sau când locul de muncă este este mutat la un alt prestator de servicii. Intenția este de a păstra cât mai mulți angajați posibil, dar atunci când treci prin această situație, adesea ai impresia că nimeni nu este în siguranță. Aceste revizuiri se succed o dată la 10 -20 de ani, odată cu schimbarea priorităților și a bugetului. Asadar, trec printr-o perioadă foarte stresantă și încă nu s-a terminat.

Nesiguranța este copleșitoare. Aveam planuri de renovare a casei și de concediu, dar acum sunt amânate … pentru că sincer nu știm dacă vom avea locuri de muncă săptămâna viitoare. Nu este vorba doar de mine. Serviciul soțului meu se confruntă cu aceeași situație, ceea ce ne agravează stresul.

Când mă gândesc la copilăria mea, nu-mi amintesc ca părinții mei să se fi confruntat cu acest nivel de incertitudine în ceea ce privește locurile de muncă. Slujbele păreau stabile, salariile veneau constant, iar în general viața părea mai previzibilă. Ceea ce trăim acum este destabilizator. Aceste vremuri nu încurajează oamenii să își facă planuri pe termen lung pentru familie sau pentru orice altceva. Când job-ul tău se poate schimba de la o lună la alta, cum mai poți planifica ceva? Eu sunt o fire care planifică și nu-mi plac surprizele și starea de incertitudine. Pentru mine, această situație nu este tocmai ideală.

Nu tânjesc după un anumit sistem socio-politic sau o anumită epocă. Tânjesc după predictibilitate – după acele zile fără griji în care părinții mei aveau grijă de toate, iar viitorul mi se părea mai simplu. Viața de adult este dificilă și, în ciuda ideii generale că ar trebui să devină mai ușoară, de multe ori nu este așa.

Poate că aveam nevoie să‑mi spun deschis temerile și stresul, pentru a ușura povara, măcar pentru un minut. Lecția, dacă există, e că ceea ce nu putem controla ne cere să exersăm lăsarea lucrurilor să treacă. Nu e simplu, dar numind neliniștea, drumul se luminează și găsesc curajul să înaintez.

Și totuși, eu aleg speranța. Pot să-mi păstrez planurile în creion și să fac totuși loc pentru lucruri mici, concrete – cafeaua de dimineață, o plimbare afară, să mă întâlnesc cu echipa mea, să îmi sun familia, să îmi acord timp de odihnă. Mă pot concentra pe ceea ce îmi este la îndemână: să fiu prezentă, să muncesc temeinic, să tratez oamenii cu bunătate și să am grijă de sănătatea mea. Vremurile se schimbă. Locurile de muncă se stabilizează. Renovările mai pot aștepta. Vacanțele pot fi reluate. Până atunci, mă voi agăța de ideea că speranța este de fapt un proiect simplu, ajustabil când este nevoie, dar suficient de solid să mă împingă înainte.