Drumul din Ottawa la Paris, această escală a noastră de 6 ore, a fost relativ comod. Singurul aspect demn de menționat a fost că, după ce am înregistrat bagajele și ne-am luat rămas bun de la ele cu inima strânsă, neștiind dacă aveam să ne revedem cu ele odată ajunși la destinație (n.a., în ultimii ani companiile aeriene pierzând bagajele clienților în mod curent; și noi am trăit o asemenea aventură acum câțiva ani când i-au pierdut bagajul fetei noastre, și a trebuit să-i cumpărăm haine noi la destinație), am fost trași pe dreapta la partea cu bagajele de cabină. Având dreptul de a defila cu un rucsac pe post de bagaj de cabină, eu am fost ascultătoare și l-am burdușit pe al meu cu ceva medicamente, cabluri de alimentare celulare, adaptor de curent electric pentru priză în Turcia, și alte banalități de acest gen.

Anna și-a pus în al ei o borsetă mare și roz plină ochi cu produse cosmetice … de parcă la cei 16 ani ai ei exact de creme și fel de fel de articole de machiaj ar avea nevoie. 😁

Iar George, pe lângă cabluri de celular și adaptor de priză, și-a îndesat și două borsete pline ochi cu parfumuri și loțiuni după ras… de-ai zice că turcii n-ar avea așa ceva în drogherii aici.

Când a trebuit să trecem de ofițerii vamali, ne‐au scanat rucsacii, și, evident, ne-au invitat “prietenos” să trecem la purecat. Știind că ceva e în neregulă, Anna și-a etalat cu nonșalanță întreaga ei colecție de cosmeticale de la Sephora, iar George, vădit frustrat, s-a gândit să împartă cu mine experiența unui control de rutină (percheziție), vârându-mi în rucsacul meu una din borsetele lui cu parfumuri. Și uite așa am fost “palpată” și eu de o domnișoară cam agresivă care mi-a zis pe un ton apăsat să mă descalț și să stau cu mâinile ridicate, în timp ce mă căuta cu frenezie prin buzunare, precum și alte zone. O experiență absolut extraordinară pentru care i-am mulțumit în gând soțului meu, însoțită de niște înjurături insignifiante adresate lui într-o românească… de care mi-am amintit subit și dintr-o dată. 🤨

După vreo 10 minute de asemenea scărmăneală și comentat cu cel puțin 3 ofițeri vamali, s-a ajuns la concluzia generală că suntem inofensivi și ne-au lăsat în plata domnului, cu tot cu parfumuri și cosmeticale, si loțiuni după ras. 🙌🏻 Ne-am strâns țigăniile și ne-am îndreptat bodogănind (mai mult George, nu eu 😆) către poarta de îmbarcare.

Zborul spre Paris a durat vreo 6 ore și a fost relativ okay. Deasupra Atlanticului ne-a cam zgâlțâit un pic din cauza unor zone de turbulențe, care mi-au reamintit cât de mult îmi displace mersul cu avionul.

Odată ajunși la Paris, s-a pus problema dacă se ne aventuram până în centrul orașului să vedem ceva pe acolo. Dar o stewardesa ne-a explicat că riscam să fim prinși în traficul de dimineață, cu francezii care merg la serviciu și aglomerația normală a unei metropole. Așa ca ne-am hotărât să stăm de pomană, preț de 6 ore, pe aeroportul Charles de Gaulle și să-i “inspectăm” pe francezii de acolo, aflați la îndemână. Anna era intrigată de cum arată francezii din Franța; pe cei din Quebec cunoscându-i prea bine. A tras concluzia ca sunt la fel ca cei din Quebec. Tot două mâini și două picioare au. 🤣

Eu și George am identificat doar un 1% de francezi neaoși disponibili în aeroport ieri, restul încadrându-se la magrebieni sau negri din fostele colonii franceze. Dar care vorbesc o franceză curată, pentru noi cei obișnuiți cu quebecoasa vorbită la noi în bătătură. A fost chiar distractiv când am cerut un ceai și o chocolatină unui tânăr magrebian la o cafenea care abia deschisese la 6 dimineața acolo; s-a uitat cu ochii mari la noi, a zis « Quoi? Qu’est que vous dites? » de vreo două ori, dar mai mult ca să facă conversație fiindcă a înțeles imediat ce-i ceream. Era doar ușor mirat să audă limba franceză, vorbită la 1608 toamna, de Samuel de Champlain în Noua Franță. M-am simțit un pic cam ca într-unul din videoclipurile cu Jean Reno din filmul Les visiteurs. Recomand călduros vorbitorilor de limba franceză. 🤣

După ce am terminat de analizat francezii disponibili în aeroport, George a zis să căutăm un loc să ne întindem mai confortabil și, eventual, să dormim un pic. Eram deja obosiți după prima etapă a zborului nostru și decalajul orar. Așa ca ne-am îndreptat spre capătul terminalului 2F, unde se afla un fel de lounge cu multe banchete pentru călători obosiți ca noi și în mijlocul căruia trona o piesă de artă modernă – o pisică albă gigantică care dormea cu botul pe labe.

Anna s-a așezat pe una din banchetele acelea stilizate de lângă pisica din imagine și în secunda doi deja dormea. Eu și George stăteam lângă ea fiindcă celelalte banchete erau deja ocupate. După nici 5 minute de relativă liniște, apare un el și o ea, cu doi puradei în jur de 7-8 ani fiecare. Nu zici că puștanii respectivi încep să se cațere pe pisica din imagine, în timp ce emiteau niște sunete de parcă erau niște tiranozauri răniți?! 😳 În privirile admirative ale părinților lor…

Anna se trezește, la fel și ceilalți colegi de banchete. George merge spre cei doi părinți ai puradeilor și încearcă să-i îndemne, pe un ton ferm, să-i gestioneze cumva să nu mai emită strigătele alea de tiranozauri. Tăticul lor, cu o sorginte clară de undeva din Orientul Mijlociu, îi explică lui George ca sunt copii și… se joacă. Corect, gândesc eu în sinea mea. Dar e clar că nimeni nu vrea să știe ce părere am. Îi zic Annei să încerce să adoarmă, în ciuda țipetelor celor doi puradei. Un minut mai târziu îl aud pe George cum îl gratulează pe mândrul tătic al puradeilor cu calificativul de asshole (nesimțit, măgar). Ăla ridică mingea la fileu și-i răspunde ca George este un asshole.

În secunda următoare, cei doi tătici își umflă pectoralii și se apropie unul de celălalt amenințători, ca doi cocoși gata de luptă. Abia reușesc să-mi adun gândurile să-i zic lui George să înceteze cu prostiile astea. Noroc cu mama puradeilor, o arăboaică mică, dar tare in gură, care-i zburătăcește pe amândoi tăticii exact la punctul culminant, concluzionând sceneta cu un îndemn impetuos : “ Dacă vrei liniște și să tragi un pui de somn, fă bine și mergi la un hotel!” Brava, madame! 👍🏻 Cum de nu ne-am gândit la asta?! … Am vrut și eu să o îndemn să-și scoată tiranozaurii într-un parc să zburde până obosesc, dar bateriile mele erau pe terminate și m-am rezumat să-i mulțumesc în gând ca măcar i-a calmat pe cei doi tătici cu nervii praștie.

După acest episod de pectorali încordați, părinții tiranozaurilor i-au luat de acolo și toată lumea a reușit să se odihnească vreo două ore. Doar un magrebian în pantaloni scurți și șlapi (semințele de floarea soarelui îi mai lipseau) ne-a mai gâdilat urechile cu niste ritmuri de baladi din celularul personal, dar a fost lăsat să-și facă numărul. Deja îmi imaginam cum aș fi jucat țonțoroiul pe celularul ăla al lui, dar pun asta pe seama oboselii avansate. 🤣

Când ne-am văzut în avionul către Istanbul, am dormit beton toți trei. Nu ne-a trezit nici stewardesa cu sucurile și cafelele ei, nici gălăgia din avion, nici zgâlțâielile din zonele de turbulențe.

Și iată-ne la Istanbul, întregi, cu bagajele ajunse în același timp cu noi. Cum se spune pe la noi, Doamne ajută!