Inainte de pandemie, cu vreo 2 ani aproape, am avut sansa sa pot lucra de acasa de 2 ori pe saptamana. Munca mea este de birou și, având în vedere că în Canada se desfășoară de ani de zile o campanie de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, unii angajatori au inițiat de mult timp acest model hibrid de lucru – de la domiciliu și de la birou.

Imi place sa lucrez de acasa. Visul meu este ca într-o zi societatea să se schimbe în această direcție și munca la domiciliu să devină o opțiune permanentă pentru cei interesați. În prezent, însă, există prea multe persoane în funcții de conducere care utilizează diverse metode învechite pentru a-și monitoriza angajații, iar munca de birou le facilitează acest lucru.

Dar de ce îmi place să lucrez de acasă?

In primul rand, sunt o persoana introvertita. Cand eram mai tanara, ma simteam adesea stânjenita că sunt o fire asa retrasă. Mi-aș fi dorit să pot fi asemenea sotului meu si a prietenilor mei extrovertiți. Ei nu au nicio problemă în a purta o conversație cu oricine, în orice moment si nu par să obosească mental și fizic din cauza socializării – și a vieții în general – așa cum mi se intampla mie adesea.

Mai târziu în viață, când am început să învăț despre introversiune, am aflat că nu este nimic rău în a fi introvertit. Creierul nostru este pur și simplu conectat puțin diferit de cel al extrovertiților, in sensul ca procesează experiențele noastre în profunzime și avem nevoie sa petrecem timp singuri pentru a ne incarca bateriile. Din punct de veder științific, noi, introvertiții, nu avem nevoie de atât de multă dopamină ca extravertiții pentru a ne simți împliniți.

Persoanele introvertite lucrează cel mai bine acasă, departe de oameni. In primul rand, e bine de stiut ca munca de la birou a fost creata de extrovertiți, pentru extrovertiți. Birourile tip open office sunt cele mai problematice pentru o persoană ca mine: ușurința cu care colegii pot avea acces la spațiul meu, fără a fi invitați în prealabil, este un lucru care îmi provoacă o stare acuta de anxietate. Cel mai adesea, se proptesc in fata biroului meu, dupa care urmeaza 5-10 minute de trancaneala inutila si obositoare despre subiecte care nu ma intereseaza deloc, iar eu trebuie sa zambesc si sa fac pe draguta, desi este ultimul lucru pe care doresc sa-l fac. Daca e ceva pe care urăsc cel mai mult este pălăvrăgeala fără sens… incepand cu “bună ziua” și “la revedere” până la discuții (uneori jenante) despre viața personală a colegului de serviciu. Deaceea, din punctul meu de vedere, munca de la birou reprezintă adesea o suprasolicitare nervoasă. Pe scurt, dacă această interacțiune socială este o sursă de energie pentru un extrovertit, pe mine mă lasă epuizată mental la sfârșitul zilei.

Unul dintre cele mai mari avantaje ale lucratului de acasă este că nu trebuie să vorbesc deloc cu alte persoane! Practic, nu există nicio interacțiune forțată cu oamenii (în afară de membrii familiei) atunci când lucrez de acasă. Din acest motiv, atunci când lucrez de acasă, întreruperile și distragerile care fac aproape imposibilă finalizarea unei sarcini pot fi ușor de gestionat sau eliminate, ceea ce îmi permite să fiu foarte atentă la ceea ce mi se cere de făcut.

Un alt avantaj in a lucra de acasa este ca nu mai pierd timp pe drum. Adesea încep să lucrez in jur de 6 dimineata si pot termina mai devreme decat ora 4 dupa-amiaza. In ultima vreme, am remarcat insa ca mi s-au atribuit mai multe proiecte, din care motiv lucrez ore suplimentare si la sfarsit de saptamana, fara sa fiu platita. Fac un pic de munca voluntară, sa zic asa. Sună stupid, dar dacă vreau să fac față situației complet absurde si stării de degringoladă din cadrul departamentului în care lucrez acum, este nevoie de un plus de lectură și de cercetare.

Munca de acasa imi permite sa profit din plin de confort și sa stau în haine comode: nu sunt genul, dar as putea sa lucrez in pijama toata ziua. Este o opțiune, dar totuși prefer să păstrez un aspect decent, așa că pun ceva pe mine care să nu sugereze că abia m-am dat jos din pat.

În privința sănătății, faptul că lucrez de acasă îmi permite să mă antrenez foarte devreme dimineața, în loc să fiu nevoită să stau blocată în trafic pentru a merge la birou. Astfel, mă trezesc în jurul orei 5 dimineața, pregătesc micul dejun și prânzul pentru fiica mea la școală, apoi o las la autobuz in jur de 7, și îmi vad de treaba mea: merg pe jos 5-6 km în fiecare zi. Asta chiar și în condiții de iarnă, gheață, ploaie, vânt, sau orice alte intemperii. Uneori mi se întâmplă să am ședințe la birou foarte devreme dimineața și atunci ajung să o înjur de mama pe șefa asta cretina pe care o am acum, însă nu am de ales – trebuie să particip la ele. M-am obișnuit atât de mult să-mi fac plimbarea în fiecare dimineață, încât atunci când trebuie să renunț la ea mă simt aiurea, sunt nervoasă si nu mai am răbdare cu nimeni. Am devenit dependentă de mișcarea în aer liber. 🙂 Una peste alta, munca de acasă mi-a îmbunătățit sănătatea, deoarece îmi este mai ușor să îmi aloc timp pentru a fi activă.

Un aspect mai puțin interesant al lucrului de acasă este acela de a fi 24/7 nas în nas cu soțul meu. Pentru o vreme era si fiica noastră în peisaj, dar de aproximativ un an copiii s-au întors la școală și este mai bine așa. Slavă Domnului! Copiii trebuie să meargă la școală, să chicotească si sa se distreze cu prietenii lor, să învețe impreuna, etc. Au nevoie de socializare mai mult decât noi, adulții. În schimb, faptul că de 3 ani sunt 24/7 cu soțul meu deoarece amandoi lucrăm de acasă… asta e un pic mai greu de gestionat. Și nu are nimic de-a face cu amorul nostru ghebos. Nu degeaba ni se spune să nu amestecăm munca cu plăcerea. A fi împreună acum 24 de ore din 24, 7 zile din 7 poate fi foarte problematic.

După cum am mai spus, sotul meu este foarte sociabil, vorbăreț, mereu optimist, îi place muzica tare și gălăgia, câinii vecinilor care vin în fața casei și dau din coadă bucuroși să-l vadă, poștașul care ne aduce corespondența și orice ființă cu care intră în contact. Ori eu sunt opusul: vreau liniște pentru a-mi auzi gândurile, nu-mi place să stau de vorbă cu oameni pe care nu-i cunosc, îmi place muzica în surdină, mi-e frică de câini, iar când mă duc să iau corespondența, aștept să plece poștașul și abia apoi mă duc să o ridic. Așa că, la început, mi-a fost destul de greu să mă obișnuiesc cu el acasă tot timpul. De exemplu, în timpul ședințelor mele la job, el asculta muzica de fundal tare în camera în care lucrează, după care vine să mănânce în bucătărie și zăngăne toate farfuriile, furculițele și paharele din dulap, mă întrerupe în timp ce lucrez ca să-mi povestească despre Sulica și Nodica din echipa lui care îi fac viața mizerabilă la serviciu, sau o sună pe mămica lui în țară și vorbește și mai tare decât de obicei pentru că dânsa nu aude bine… Am ajuns să îl asociez cu gălăgie și haos. Ca să nu mai spun că au existat, la începutul pandemiei, niste episoade în care, neștiind că sunt într-o ședință cu colegii și cu șeful, ma trezeam cu el în spatele meu, purtând doar o pereche de chiloți, punându-mi diverse întrebări care aveau legătură cu programul nostru din ziua respectivă. 😯 Ceva cam in stilul asta:

De asemenea, mai este și stresul faptului că eu încep ziua mai devreme decât el, ceea ce înseamnă că el își ia pauza de prânz în jurul orei 13:00-13:30, exact în momentul în care încep ședințele mele de după-amiază. Urmează din nou 30 de minute de zăngănitul farfuriilor, deschis și închis frigiderul de mai multe ori, si vizionat câteva videoclipuri pe YouTube cu sonorul cât mai tare posibil. Încep să cred că am dezvoltat o fobie și/sau o aversiune față de zgomot. 🙄

În schimb, pentru că amândoi ne petrecem tot timpul împreună, am ajuns să ne înțelegem mai bine și am descoperit diferite căi de a comunica mai bine unul cu celălalt. A durat ceva timp pentru a mă obișnui (a se citi – mi-a distrus mulți neuroni), dar acum pare să fie un pic mai bine. Iau aceasta experienta ca pe o avanpremieră pentru anii care vor urma, când vom îmbătrâni și ne vom pensiona. Un fel de pregătire pentru acel moment în care vom fi din nou 24/7 unul în sufletul celuilalt. 😆

90% dintre angajații canadieni care au lucrat de acasă în timpul pandemiei și-au exprimat dorința de a continua să facă acest lucru. Din păcate, angajatorii ne cer acum să ne întoarcem la birou cel puțin 2-3 zile pe săptămână. Toată lumea este reticentă, unii au obtinut adeverințe de la medic să nu lucreze de la birou, alții caută cu disperare un alt loc de muncă unde să li se permită să lucreze de acasă, iar alții s-au pensionat anticipat tocmai pentru a evita această revenire forțată la stilul de lucru de dinainte de pandemie. Este un haos total în acest moment.

Mi se pare greșit modul în care unii angajatori văd problema: cu toții ar trebui să avem opțiunea de a lucra de acasă sau de la birou. Nu toată lumea preferă același lucru; unii oameni sunt chiar fericiți să lucreze de la birou. Pentru mine, însă, munca de acasă este cea mai bună cale de a îmbina viața personală cu cea profesională. Ca să nu mai vorbim de faptul că munca de acasă s-a dovedit a fi foarte eficientă și benefică atât pentru angajatori, cât și pentru angajați, iar cheltuielile aferente scad considerabil pentru toți, inclusiv pentru contribuabili. De asemenea, munca de acasa reprezintă un avantaj în ceea ce privește recrutarea și păstrarea angajaților calificați, în special a celor care nu locuiesc în apropierea centrului orașului, unde se află toate clădirile marilor corporații. Vom vedea peste câteva luni, sau chiar peste câțiva ani, dacă această decizie de a ne chema pe toți înapoi la birou a fost sau nu cea corectă.

Deocamdată, am obținut și eu un certificat medical pentru a continua să lucrez acasă. Nas în nas cu soțul meu, 24/7. 😉