Am început să scriu acest text acum mai bine de 3 ani. De atunci, a stat în fișierul meu cu proiecte de articole începute și neterminate, fără să găsesc curajul de a-l termina și publica. Aceste amintiri au pentru mine un gust dulce-amar.

Fiecare imigrant are propria sa experiență privind relocarea într-o altă țară. Dacă ar fi să comparăm experiențele a două persoane de aceeași vârstă și cu un mediu familial similar, modul în care au trăit această experiență ar fi cu siguranță altul. Explicația este simplă: suntem cu toții diferiți, iar acest lucru condiționează modul în care trăim aceleași situații în viață.

Am ajuns în Canada pentru că părinții mei au ales, în urmă cu 28 de ani, să vină aici. Nu am fost întrebați, nici eu, nici fratele sau sora mea, dacă ne tenta pe atunci să trăim niște senzații tari, cum ar fi temperaturi de -35 C timp de 6 luni pe an. Cumva, îmi place să mă amăgesc că nu existau alte opțiuni viabile atunci, acasă sau în altă parte, pentru părinții mei. Desigur, acum știu că, la vremea respectivă existau regiuni geopolitice mai indulgente din punct de vedere al climatului și care acceptau la fel de ușor imigranți precum Canada.

Părinții mei erau cu aproximativ 5 ani mai tineri decât sunt eu acum, când au ajuns în Canada. Uneori stau și mă gândesc… ar trebui să fiu profund dezamăgită de lumea în care locuiesc în prezent ca să-mi strâng toate boccelele și să mă mut la celălalt capăt al lumii, unde nu stiu pe nimeni. Ar trebui să fiu cu adevărat disperată de situația mea actuală pentru a mă gândi la un astfel de demers, să o iau altundeva de la început la vârsta pe care o am acum. În cuvintele personajului meu preferat, Zorba, ar trebui sa am o anumita doza de nebunie pentru a faca asta: “Un bărbat are nevoie de puţină nebunie, altfel nu îndrăzneşte niciodată să rupă lanţul care-l leagă şi să fie liber”. 😉 Probabil că nu am ajuns la acel punct de suprasaturație în care să vreau să întorc radical foia. Probabil nu îl voi atinge niciodată, fericita de mine. Ori, cel mai probabil, stau foarte bine la “etajul superior” și reușesc cumva să îmi mențin un echilibru mental și emoțional adecvat în vremurile de restriște pe care le trăim.

Ideea este că, odată ce ai trăit experienta asta mirobolantă de a emigra într-o tara străină, nu îți mai dorești să o repeți prea curând. În cazul de față nu pot vorbi decât despre mine: faptul că am venit aici m-a marcat foarte mult. M-a schimbat complet. Încă nu pot evalua cu exactitate dacă această schimbare este în bine sau în rău.

Aveam doar 17 ani când am ajuns aici. Tocmai trăisem, cu doi ani înainte, o altă experiență traumatică: revoluția din 1989. La propriu, deoarece în seara de 22 decembrie 1989 am fost cu tata și fratele meu în spatele Sălii Palatului și, după ce am zbierat de câteva ori “Jos Ceaușescu”, am realizat că “agenturile străine” începuseră să tragă în mulțime. Tata a reușit cu greu să ne scoată pe amândoi de acolo, nu-mi amintesc exact pe unde și cum, dar a reușit; la timp, înainte ca ireparabilul să se întâmple.

Această experiență a fost urmată de mineriadele din 1990. Am asistat doar la primele 4; am înțeles că au mai fost încă două în 1999. Da, eram foarte tânără atunci, dar îmi amintesc foarte bine ce am văzut și simțit atunci, mai ales acele emoții pe care le-am trăit în Piața Universității, în timpul Golaniadei când zbieram din toți plămânii Imnul Golanului, sunt de neuitat. Irepetabile clipe.

sau Ion fără de ţară

și mai ales, minunatul Cântec de leagan al lui Cristi Pațurcă.

Astfel de lucruri nu se uită niciodată.

Și încă unul din preferații mei: Exercițiu al lui Vali Sterian. Care, în mod surprinzător, rămâne incredibil de relevant chiar și acum. Inclusiv pe continentul american.

Revenind la mineriade, aveam doar 16 ani cand centrul Bucurestiului a fost ocupat de brutele acelea de mineri, chemate de susnumitul Ion fără de ţară. Atunci au fost asediate sediile Guvernului, Televiziunii Române, devastate sediile partidelor politice, prefecturilor, a Universităţii Bucureşti, s-a intrat cu forţa în redacţiile presei de opoziţie şi în sediul Camerei Deputaţilor. Sute de oameni au fost reţinuţi ilegal, au fost agresaţi lideri politici, miniştri, prefecţi, primari, militari, poliţişti sau simpli civili şi luaţi prizonieri. 2000 de jandarmi au fost apoi chemaţi să restabilească ordinea.

Până la acel moment, primul atac al minerilor asupra Bucureştiului în ianuarie 1990, cuvântul mineriadă nu exista. Termenul a fost creat atunci pentru a desemna acțiunile violente ale minerilor, de reprimare a demonstranților din București, care militau pentru democrație, libertate de exprimare și pluralism politic.

Eram elevă la liceu pe vremea aceea: la “Caragiale”, pe Calea Dorobanților, în centrul orașului. Îmi amintesc că priveam pe fereastră, împreună cu colegii mei, înspăimântați, la ceea ce se întâmpla pe stradă: grupuri de indivizi îmbrăcați în gri – minerii – murdari și cu bâte în mâini, alergau în toate direcțiile, lovind trecătorii în stânga și în dreapta. Conducerea liceului ne-a spus atunci că nu aveam voie să părăsim clădirea pentru a ne duce acasă și nici să ieșim pe stradă, de teamă să nu fim bătuți.

Strigăte, urlete de durere, înjurături, oameni răniți… Asta este ceea ce îmi amintesc.

Conform datelor oficiale, numărul morților în acele zile ar fi fost de 6, dar neoficial ar fi fost de peste 100 de persoane. Din păcate, nu o singură dată s-a recurs la această “soluție” de a aduce minerii la București, brutele respective revenind de mai multe ori în timpul regimului Iliescu, când acesta a avut nevoie să distrugă opoziția din stradă.

Cam în acea perioadă identific momentul în care părinții mei au început să înceapă să se organizeze pentru a emigra din țară. Momentul precis, după câte îmi amintesc, a avut loc ceva mai devreme însă: în seara zilei de 22 decembrie 1989, când l-au văzut la televizor pe nemernicul de Petre Roman, alături de Ion fără de țară, la televizor. “Prima revoluție transmisă în direct”, cum au denumit-o ei.

Tata, care era inginer în domeniul hidraulic, știa cine este acest nemernic de Petre Roman, pentru că lucra în același domeniu cu el. Știa că acesta din urmă făcea parte din gașca comunisto-securistă a vremii și că obținuse o bursă de doctorat în Franța, la Universitatea Paul Sabatier, în 1970. În acele vremuri, era evident cine ajungea să studieze în străinătate, nu-i așa?

De aici și stupoarea tatălui meu în momentul în care îl zărește pe Nea Petrică la televizor, în seara zilei de 22 decembrie 1989, alături de viitorii membri ai Frontului Salvării Naționale. 😯 O secundă mai târziu, el declară îngrijorat că întreaga absurditate pe care o trăiam la acea vreme era o lovitură de stat. Exact aceleași cuvinte pe care Nea Nicu avea să le rostească, în timpul procesului său sumar desfășurat, câteva ore mai târziu… Evident, în acel moment, nu l-am crezut pe tata, fiind prea prinși în atmosfera evenimentelor pe care le traversam, însă viitorul avea să ne confirme acest lucru.

Oricum, după ce ai mei au decis să părăsească țara, restul au fost doar detalii. Tatăl meu a plecat primul, în vara anului 1990. Noi am rămas cu mama în Bucuresti până în iulie 1992. Ideea era ca tata să plece primul, să-și găsească un loc de muncă, să închirieze un apartament pentru ca apoi să venim noi si astfel sa ne facilitieze cumva tranziția aici. Tata a fost cel care a făcut cel dintâi acest sacrificiu, lăsând totul în urmă, un loc de muncă bun, era pe atunci șef de secție la Institutul pentru Creație Științifică și Tehnică (INCREST), preda cursuri și la liceu, foarte competent în domeniul său, etc.

Dacă nu greșesc, pe 7 iulie 1992 am aterizat pentru prima dată în Canada, pe aeroportul Mirabel din Montréal.

De ce Montréal?

Pentru că tatăl meu vorbea limba franceză. Și pentru că Montréal-ul este o metropolă cu un caracter mai european decât alte orașe canadiene. Ideea era că ne vom aclimatiza mai ușor aici decât în alte părți ale acestei vaste țări. Despre partea legată de aclimatizare voi discuta într-un episod viitor. 🙂

Primele mele impresii când am ajuns aici au fost mai degrabă vizuale și olfactive. Mașina pe care tatăl meu o închiriase ca să ne ia de la aeroport mirosea a nou, era curată și, mai presus de toate, era mare. Cea mai mare mașină pe care o văzusem vreodată: cred că era un van Ford. Toate boccelele noastre au încăput în ea fără probleme și am avut suficient loc pe bancheta din spate pentru a ne tolăni.

Eram dincolo de epuizare. La acel moment nu exista zbor direct București – Montréal. Plecasem din București cu cel puțin o zi întreagă înainte: mai întâi cu trenul pentru nu mai știu câte ore până la Sofia, Bulgaria. De unde, ajungând undeva în timpul nopții, ne-am urcat într-un taxi care ne-a condus la aeroport; acolo am stat iarăși nu știu câte ore să așteptăm cursa către Montréal. Iar traversarea oceanului durează aproximativ 8 ore.

Drumul de la aeroport până la apartamentul închiriat de tata a fost… ca în filme. Eram uimită de viteza cu care el conducea pe toate acele autostrăzi, de clădirile luminate in permanență, de mașinile noi și curate care treceau cu viteză pe lângă noi, de străzile impecabile, fără mizerii împrăștiate pe jos. Exact așa cum văzusem în filmele americane de atunci. 😀

Apartamentul în care am stat atunci era nou, proaspăt zugrăvit, într-un cartier modern și curat, unde clădirile nu aveau mai mult de 2 etaje; gen vile. În Canada, clădirile rezidențiale nu depășesc, în general, 2-3 etaje. Evident, există și excepții, dar la începutul anilor ’90 cele mai multe dintre ele erau de mărimea unor vile. Spațiul este suficient aici, iar orașele s-au dezvoltat la început pe orizontală.

În fața clădirii în care am locuit atunci se afla un parc pentru copii, iar străzile erau curățate impecabil, cu gazonul perfect tuns și copaci de o parte și de alta.

Mi-aduc aminte că apartamentul nostru avea un salon mare și vreo trei camere destul de spațioase. Era situat într-o clădire modernă care mirosea a proaspăt spălat. Îmi amintesc și acum mirosul acela de curat. 🙂

Tata umpluse frigiderul cu mâncare, așa că am făcut duș și am mâncat ca la carte. Trebuie să menționez dușul: era curat și nou, iar șamponul și gelul de duș cumpărate de tatăl meu miroseau incredibil de bine. Hehehe, pe vremea aceea veneam din lumea a treia, să spun așa, eram niște amărâți, iar toate aceste lucruri făceau parte din “visul american”.

Îmi dau seama că repet în continuu că totul era nou și curat, dar chiar așa a fost. Pentru noi, cel puțin. Și această obsesie cu curățenia mi-a rămas și acum. 😀

În episodul următor voi povesti cum a decurs aclimatizarea noastră pe acest nou continent. À suivre…