Pentru o descriere a contextului în care am emigrat în Canada, citește aici.

“Je me souviens”(n.a., Îmi amintesc) este deviza provinciei Québec. Această frază scurtă, cioplită în piatră în timpul construcției clădirii Parlamentului din Québec, suscită mai multe interpretări privind sensul său exact, întrucât se referă la istoria poporului québécois. Aceste trei cuvinte, “Îmi amintesc”, în simplitatea lor, descriu foarte elocvent, trecutul, prezentul și viitorul singurei provincii franceze din Confederația canadiană. Dealtfel, acest motto se regăsește pe toate plăcuțele de înmatriculare din Québec.

La fel și eu, în cele ce urmează, îmi voi reaminti începuturile mele pe acest tărâm al făgăduinței, Canada. Mai precis, Montréal, (tot în) provincia Québec.

Acea perioadă mă duce cu gândul la un singur calificativ: groaznic. Integrarea noastră în școlile locale, învățarea celor 2 limbi oficiale ale acestei țări, inserția socială, primul loc de muncă, stresul părinților mei cu propria lor integrare în câmpul muncii… A fost totul un adevărat coșmar.

Trebuie avut în vedere că un imigrant nu are o viață ușoară în primii 5-10 ani într-o țară străină. Nimic din ceea ce a lăsat în urmă nu mai este la fel: oamenii, limba vorbită, obiceiurile, cultura (sau lipsa ei), absolut tot ceea ce a cunoscut înainte și a considerat ca fiind firesc sau evident dispare. De cele mai multe ori, pentru totdeauna. Rămâne un gol care, din fericire, se estompează în timp. Un gol care este înlocuit cu amintiri, alte întâmplări de viață și oameni noi. Dar perioada aceea de adaptare – care diferă de la o persoană la alta – este foarte grea. Cei care nu au o familie stabilă pe care să se bazeze, care sosesc într-o țară străină nepregătiți pentru faptul că s-ar putea să treacă mai întâi prin momente dificile înainte de a le fi mai bine din punct de vedere material, financiar și social, și fără un plan bine definit cu privire la motivele pentru care au lăsat totul în urmă, de obicei renunță rapid și definitiv la realizarea acestui vis.

Revenind, cea mai norocoasă a fost sora noastră mai mică. Ea a sosit aici când avea numai 5 ani și a pătruns în această “matrice” 😀 fără nicio problemă. Începând cu grădinița și până la universitate – toate au decurs cât se poate de firesc pentru ea. Practic, nici măcar nu-și amintește prea multe despre dulcea Românie. Gândește, vorbește și se comportă ca oamenii de aici. Lucru pe care nu-l pot spune despre mine și fratele meu. Faptul că a trebuit să părăsim țara la o vârstă la care eram deja destul de bine formați ca indivizi ne-a afectat foarte tare. În stilul nostru tipic românesc, avem tendința de a trivializa întreaga situație, dar a fost totuși o experiență traumatizantă pe care am trăit-o atunci, iar efectele ei le mai resimțim (uneori) și acum.

Pentru început, după câteva săptămâni de ședere aici, tatăl meu ne-a înscris la școală. Spun “ne-a înscris” pentru că noi am aterizat aici în iulie și am început școala la sfârșitul lunii august. Evident, nu vorbeam nici pe departe fluent franceza, așa că tata a venit cu noi să rezolve această problemă.

În țară am studiat engleza și franceza la școală. Dar una este cunoașterea gramaticii unei limbi și alta este capacitatea de a purta o conversație cu populația locală. Nici măcar nu se poate compara. Vreau să subliniez că, timp de câteva luni înainte de plecarea noastră, am făcut niște ore intensive de franceză cu mătușa noastră, profesoară la universitate, ale cărei eforturi le-am apreciat îndeosebi atunci când am fost puși în situația de a bălmăji câteva cuvinte pe limba lui Molière în momentul în care am ajuns aici.

Ca o paranteză, n-am terminat liceul în țară, ci doar clasa a XI-a. Procedura de emigrare din țară a durat aproximativ doi ani și jumătate la momentul respectiv și, deși puteam să mai rămânem încă un an la București pentru a termina liceul, părinții mei au hotărât să plecăm atunci. Așadar, pentru că nu aveam diplomă de bacalaureat, am fost nevoiți să ne înscriem la școala secundară, în loc de colegiu.

Toate bune și frumoase, cu excepția faptului că elevii imigranți trebuiau să fie înscriși mai întâi în clase de imersiune. Motivul? Întrucât aceștia soseau aici de pe tot mapamondul, nu erau școlarizați conform standardelor locale, nu știau limba, etc.

Primul șoc la această școală: în cadrul acelor clase de imersiune am “studiat” cot la cot cu copii și tineri de toate culorile de toate vârstele. Astfel, timp de aproximativ 2-3 săptămâni am avut nemaipomenita șansă de a revedea materia claselor 1-4 din țară. Ba mai mult, m-am refamiliarizat cu alfabetul, mi-am reamintit cum se numără până la 100 și am revăzut primele operații cu fracții. 😀 Trebuie să menționez că eu atunci împlinisem deja 18 ani. Din fericire, acest moment – mai degrabă surprinzător – nu a durat prea mult timp: am “promovat” în cele din urmă în clasa a 5-a secundară, iar fratele meu în clasa a 4-a (el fiind cu un an mai mic decât mine).

Odată ajunsă într-o clasă de secundar 5 normală, am avut parte de un alt (electro)șoc 😀 : în țară, generația mea a fost ultima care a trebuit să susțină examenele de treapta a II-a la liceu. La vremea respectivă, pentru că eram pasionată de științele umaniste, am ales să mă axez pe română, istorie, engleză și franceză. Asta spre disperarea tatălui meu, care avea alte planuri pentru mine aici: precum medicina sau farmacia. 😦

După niște discuții interminabile cu el privind motivele pentru care trebuia să-mi abandonez visul de a deveni profesoară și să optez pentru un job care să-mi ofere aici niște avantaje financiare considerabile, nu am avut de ales decât să accept inevitabilul: așadar, după doi ani de liceu în care am urmat cursuri cu profil umanist, aveam să fac un viraj brusc spre real: matematică multă, fizică, chimie, biologie. Trebuie să menționez că nu am avut niciodată vreo înclinație spre acest tip de studii. Le-am detestat cu pasiune de când mă știu.

Revenind la clasa a 5-a secundară de aici, dat fiind contextul mai sus explicat, îmi lipseau – conform standardelor locale care permit obținerea unei diplome de școală secundară – mai multe cursuri de matematică, fizică, chimie și economie. Deaceea, cadrele școlare de atunci au planificat ca eu să le fac intensiv, în plus față de orele normale ale clasei a 5-a. Mai mult, mi-au cerut să urmez cursurile de chimie (organică și anorganică) în cadrul unei școli special destinate celor în abandon școlar. 😯 Serile, pentru că nu mai aveam timp să le fac în timpul programului zilnic de școală. Să nu mai spun că această școală era situată într-un cartier sinistru, cu tot felul de ciumați.

Mi-e greu să exprim în cuvinte cât de stresantă a fost această experiență pentru mine. Se numeau cours de rattrapage secondaire și se adresau în principal elevilor care abandonaseră școala și se ocupau cu orice altceva: lucrau cine știe unde, se drogau, fugeau de acasă, etc.

Cam așa arătau colegii mei de clasă de la seral. Erau parcă ieșiți de la un freak show.

Trebuie să adaug, totuși, că, având în vedere firea mea mai retrasă, precum și specificul zonei geografice din care provin, nu mai văzusem astfel de exponate până atunci. Și ce nu cunoaștem ne inspiră frică. În cazul meu, cel puțin la vremea respectivă, nenorocitele alea de cursuri de chimie au fost traumatizante.

Un alt aspect oarecum neașteptat a fost modul în care se comportau colegii noștri de școală față de imigranții nou-veniți. Și mă refer la colegii din timpul zilei, nu la cei de la seral. … Dacă stau să mă gândesc bine, ciudățeniile acelea de la seral erau mai tolerante și mai deschise la minte decât colegii de la școala de zi. Unii au fost chiar prietenoși cu mine. Ceva care m-a pus pe gânduri mai târziu.

Era oarecum normal ca ei să se holbeze la noi mirați, poate chiar cu ceva compasiune, deoarece încă nu ne aliniasem garderoba adusă din țară cu ceea ce se purta aici în anii ’90. Presupun că ar fi putut să ne scutească de comentariile lor, dar nu am avut acest noroc. Astfel, tot ceea ce se cheamă acum hartuire în rândul copiilor la școală am cam trăit-o la acolo: remarci răutăcioase despre felul în care eram îmbrăcați, despre accentul nostru diferit, miștocăreala constantă vizavi de greșelile inerente de exprimare într-o limbă străină, sau comentariile aiurea pentru că aveam rezultate bune la școală în timp ce lor nu le păsa mai deloc de studiile lor, etc.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat la o asemenea “primire” din partea băștinașilor. A fost o experiență destul de șocantă pe care, din păcate, părinții noștri nu au luat-o în serios. Aveau probabil alte lucruri mai importante de făcut în acea perioadă. Sau poate funcționau după principiul lui Nietzsche – “ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici”. 😀 Habar nu am. Cert este că am detestat acea școală secundară. La fel și Canada. Dar parcă mai mult școala decât Canada. Lucru care mai târziu avea să se reflecte în degringolada mea in perioada la colegiu și, mai târziu, la universitate.

Pe o notă pozitivă, totuși: tot atunci am legat câteva prietenii pe care le păstrez și astăzi. Cu alți imigranți români, bineînțeles. 😉 Pe principiul “necazurile sunt mai ușor de suportat în doi”. Râsetele și chicotelile din pauze sau din timpul orelor cu prietenii mei români îmi aduc și astăzi zâmbetul pe buze. Și sunt recunoscătoare că încă îi am alături după atâția amar de ani.

După ce am încheiat acest capitol absolut “excepțional” a școlii secundare, un an mai târziu am intrat la colegiu. Evident, la un program pregătitor de medicină (Health Science), deoarece … nu se putea altfel. 🙄

Concomitent, mi-am găsit și primul loc de muncă, la timp parțial, deoarece în restul timpului eram la școală.

Pentru ce am întreprins acest demers? Din nou, nevoia te învață: la un moment dat, am îndrăznit să îi cer tatălui meu 5 dolari (prima și ultima dată când am făcut asta) pentru a-mi cumpăra nu știu ce trăznaie de mâncat de la cantina școlii. Mă săturasem de sandvișurile zilnice și voiam altceva de acolo. Pe atunci, o felie de pizza costa 0,49 cenți. Asta doar pentru a evidenția cât de mult valorau 5 dolari.

Tata mi-a răspuns așa: “dacă ai nevoie de bani, nimic mai simplu: mergi la muncă”. Acest refuz neașteptat m-a pus pe gânduri deoarece prietenii mei români primeau bani de buzunar de la părinți. Asta chiar dacă părinții lor nu lucrau încă, în timp ce în familia noastră, tatăl meu avea un serviciu destul de bine plătit. Mama nu lucra încă, pregătindu-se pentru examenele de recunoaștere a diplomei sale de farmacistă. La acea vreme, am considerat că situația materială a părinților mei nu era atât de bună încât, atât eu cât și fratele meu, să primim bani pentru cheltuielile zilnice. Mai târziu, însă, am înțeles că acel refuz al tatălui meu mi-a fost mult mai util decât dacă mi-ar fi oferit atunci acei 5 dolari de cheltuit: m-a impulsionat să mă bazez financiar (și nu numai) doar pe mine.

Așa că, neavând bani de cheltuit și aflându-mă totuși în perioada anilor ’90, când magazinele afișau în vitrine tot felul de produse superbe, ca să nu mai vorbim de reclamele de peste tot… La naiba, ochii văd, inima cere. Ce altceva aș fi putut avea ca prim loc de muncă când nu știam să fac practic nimic? … Eram totuși pricepută la mersul la shopping. 😀 Astfel, am început să bat la ușile magazinelor, cu CV-ul în mână, întrebând dacă au posturi vacante. Mai precis pe celebrul bulevard Masson, colț cu Saint-Michel, în faimosul cartier Rosemont-Petite-Patrie.

Inutil să precizez că atunci m-am confruntat pentru prima dată cu așa-numita experiență de muncă canadiană. Cu alte cuvinte, angajatorii făcuseră o fixație în a găsi personal cu experiență de lucru într-un domeniu dat; în cazul meu, cel al vânzărilor. … Evident că nu aveam; abia aterizasem aici în urmă cu un an. 🙄

După mai multe refuzuri de acest gen din partea unor tanti vânzătoare foarte înțepate, am reușit să înduioșez inima uneia mai în vârstă și mai deschise la minte. Și astfel mi-am început “cariera” canadiană la binecunoscutul magazin (pe atunci): “J.V.S. Vêtements pour toute la famille” (n.a., “J.V.S. Îmbrăcăminte pentru toată familia”). Din păcate, acest magazin nu mai există de mulți ani. Totuși, la vremea respectivă, era destul de convenabil din punct de vedere al îmbrăcămintei și destinat celor cu un buget ceva mai redus. Aveau haine destul de okay, dar nu de firmă. Sincer, la vremea respectivă nu prea îmi păsa de acest aspect și, din fericire, nici astăzi nu m-am schimbat din acest punct de vedere.

În acest magazin am lucrat doi ani, una peste alta. Terminam școala în jurul orei 3 PM, apoi mergeam la serviciu, unde stăteam până la ora 9 PM. Regretabil, nu am fost promovată la “gradul” de casieriță la care “visam”, pentru că nu vorbeam franceza cu accentul québécois și nici nu aveam atitudinea aceea de tanti atotștiutoare care îi pune pe alții la punct în doi timpi și trei mișcări și pe care multe localnice de aici o manifestă. Aceasta fiind o altă greșeală majoră a educației pe care am primit-o în România, din pricina căreia mulți din generația mea au avut de suferit… și care ne dă bătăi de cap și acum, după atâția ani: am fost învățați să fim modești, în banca noastră, cu bun simț. Fix ceea ce nu se caută în societatea de aici.

Cu suma “colosală” câștigată de pe urma acestei activități de vânzătoare, îmi cumpăram tot felul de haine la modă la acea vreme, precum și soră-mii mai mici. Eram tânără și îmi plăcea să arunc banii pe aceste lucruri. Un obicei care nu m-a părăsit nici acum, din păcate. Numai că acum le cumpăr și le pun frumos în dulap, apoi uit de ele. 🙂 Din când în când, fac o curățenie radicală și le descopăr… cu eticheta pe ele. Și mă simt de parcă ar fi din nou Crăciunul. Cred că am fost marcată de acea perioadă de restriște când părinții mei nu aveau bani să ne cumpere ce ni se năzărea, altfel nu-mi explic de ce încă umplu dulapurile cu lucruri pe care nu le port. 🙄

A, să nu omit totuși colegele de serviciu de atunci… Ar fi păcat. Niște tipe atât de drăguțe și amabile. 😕 Uneori, la magazin, mai erau și perioade de scurtă acalmie, cu puțini cumpărători. Atunci, câteva dintre ele, fete simple dar cu școala vieții, chicotind, mă invitau să stăm la taclale. Li se părea foarte amuzant cum suna accentul meu de est-european în limba franceză. Îndeletnicire care le ținea ocupate ceva vreme, chicotind ca niște toante minute în șir. Acest accent “balcanic” l-am păstrat în continuare și îl voi avea până în ultima clipă. Nu e ca și cum m-am născut aici ca să vorbesc ca ei. Și iată-mă acum, 30 de ani mai târziu, amintindu-mi încă de aceste experiențe destul de umilitoare. Fac și ele parte din experiența mea canadiană.

Următorul capitol va fi despre anii de colegiu, cum a decurs perioada studenției, aprofundarea celor două limbi oficiale și mutatul meu departe de părinți. À suivre…