Ziua de ieri a fost dedicată Castelului Corvinilor (sau Castelul Huniazilor) din Huniedoara, pronunțat cu accentul local. 😉

După ce ne-am făcut valizele și am plecat de la hotel – pentru ca trebuia sa ajungem la Sibiu înainte de căderea nopții – am hotărât sa nu mai pierdem timpul cu micul dejun, ci sa mâncam ceva “la botul calului”. Am oprit, așadar, la Brutăria Ioan din Alba Iulia și am avut deosebita plăcere sa înghit – pentru ca nici nu am mai mestecat, așa de bun a fost – un rulou cu brânza dulce și stafide.

Iar Anna și George – câte un sandviș cu brânza și cașcaval fiecare.

Excelente produse! Aveau nu știu câte alte feluri de plăcinte, plăcintele, covrigi in fel și chip… De ce naiba nu se găsește așa ceva și in Canada?!… Poate ma apuc eu de așa un business. 🤔

In fine, după ce am înghițit (la propriu) aceste produse de panificație, am pornit la drum catre Huniedoara. Tot pe autostrada A1, cea construita după standarde occidentale. Alta viața când poți ajunge din punctul A in punctul B la jumătate din timpul pe care l-ai face pe drumurile naționale!

N-am văzut cine știe ce din orașul Huniedoara fiindca Castelul Corvinilor este plasat oarecum la periferie. N-am văzut decât niște fabrici vechi și zona industrială a orasului… care arătau cam bântuite de spectrul comunismului, sa fiu sinceră.

Revenind la Castelul Corvinilor,

… arăta foarte bine de la distanță. Se percepe o taxa la intrare, ca peste tot de-altfel. Lângă casa de bilete am văzut chiar o coșmelie care se intitula “Casa de tortura”, unde, evident, n-am intrat.

O sa revin la partea asta cu expoziția de tortura pentru ca încă nu m-am dumirit de ce au plasat-o in cadrul acestui castel.

Am cumpărat biletele și am strabatut podul care duce la el.

Vedere din dreapta și din stânga, de pe pod. Podul de lemn peste Râul-Morii – acum un pârâiaș cam mâlos de la ploile din ultimele zile – era la început retractabil pe porțiunea din preajma porții.

Am fost norocoși ca am prins o zi cu soare. In sfârșit…

De cum am intrat pe porțile castelului, și in dreapta, și in stânga… temnițe. 😳 Cu niște manechine așezate in poziție de tortura.

Pe biata femeie de mai jos o schinguisera fiindca furase o găina. Posteriorul și brațele ei erau prinse in lacăte, sub niște cuie care-i străpungere carnea. 😳 Nici la Castelul Bran nu am văzut așa ceva…

Atmosfera terifiantă este completată de luminile atent aşezate pentru a reflecta starea de groază a “victimelor”, dar şi de sunetele care se pot auzi în subsol pentru a reda “strigătele de durere” ale celor schinjuiţi. 🙄

Neînțelegând care-i schepsisul cu expoziția asta de tortura, am întrebat o tanti acolo care o păzea. Evident ca are ca scop atragerea de turiști, iar firma care a amenajat această expoziţie a făcut o documentare “in profunzime” privind ustensilele medievale, precum şi cadrul în care se desfăşura tortura. Subsolul acestui castel aduce cel mai mult cu locurile în care, în Evul Mediu, oamenii erau torturaţi pentru diferite infracţiuni sau pentru că se ocupau cu alte activităţi interzise – cum era cazul vrăjitoarelor. Scaunul lui Iuda, Fecioara de Fier sau măştile încinse sunt doar câteva dintre aparatele pe care călăii le-au folosit în urmă cu sute de ani, iar acum replici ale acestora pot fi văzute în cele câteva săli ale expoziţiei “Ev Mediu – tortură şi execuţie” la Castelul Corvinilor.

In fine, după ce am văzut aceste monstruozități, am ieșit din subsolulul cu pricina, la lumina zilei.

Castelul Huniazilor nu este doar o clădire fascinanta, ci are si o poveste pe masura. În anul 1409, cetatea este donată lui Voicu, un nobil originar din Muntenia, pentru serviciile aduse regelui Sigismund. La acea vreme cetatea era formată dintr-un mic edificiu, care era reședința castelanului.

Cetatea va fi moștenită de fiul lui Voicu, Ioan (Iancu de Hunedoara). Ajuns guvernator al Ungariei, Ioan Huniade se hotărăște se transforme cetatea într-un castel somptuos. Prima construcție este Capela, ridicată în anul 1446. În anii următori ridică construcția Palatul, care înglobează Sala Cavalerilor și Sala Dietei.

La moartea lui Iancu castelul va fi moștenit de Matei (Corvin). În perioada celor doi conducatori, au avut loc cele mai multe lucrări de construcție în cadrul castelului. Succesorul lui Matei Corvin este Ioan Corvin, fiul lui natural. Castelul ajunge ulterior în proprietatea familiei Torok (1526-1618) iar mai apoi în proprietatea principelui Bethlen.

În anul 1724 castelul trece în proprietatea statului maghiar (mânca-i-ar câinii ca sunt peste tot in zona asta și numai de-ai dracu’ nu ciripesc decât pe limba lor, desi știu foarte bine românește), iar la 1918 în patrimoniul Ministerului Cultelor Române.

Din curtea interioară am intrat întâi in Sala Cavalerilor.

A fost construită de către Ioan (Iancu) de Hunedoara în perioada 1446-1456. Sala este amplasată pe latura vestică a castelului, la parterul Palatului Mare. A fost realizată în stil gotic târziu, fiind traversată de un șir de coloane octogonale. Funcția era de sală de mese la ocazii festive, sală de judecată sau sală întrunire a nobililor.

Aici George a întrezărit, pe niște trepte, un cavaler cara târa după el un paloș. Evident ca a ținut mortiș să-l tragă in poza. După care au inversat rolurile, George pozând in cavaler… in pantaloni scurți. Un cavaler mai modern, sa zicem.

Anna, pozând gânditoare, lângă o fereastra. Unul din putinele momente când a stat naibii locului și nu a alergat peste tot. … Am savurat momentul.

Am văzut apoi fântâna castelului, despre care exista o legenda foarte tristă.

Se zice că a fost săpată de 3 prizonieri turci, cărora Iancu de Hunedoara le-a promis că-i va elibera dacă vor găsi apă. După 15 ani de săpat, prizonierii ajung la adâncimea de 28m, unde dau de apă. Între timp Iancu moare iar soția lui, Elisabeta Szilagyi decide uciderea prizonierilor. Ultima dorință a celor 3 turci a fost să înscrie pe cheile fântânii: Apă ai, inimă n-ai, ca un repros pentru promisiune facuta si nerespectata.

Alta legenda a acestui castel tine de Groapa urșilor.

Groapa urșilor este un spațiu dintre două ziduri interioare ale castelului care poate fi admirat de sus, din terasa Bastionul munițiilor. Acolo se pare că erau ținute animalele sălbatice cărora le erau aruncați prizonierii. 😳

Una din camerele cele mai fascinante ale castelului este cea in care sunt expuse rămășițele unei domnițe, datand din secolul al XII-lea, descoperite recent, la 60 m de castel. Domnița respectiva nu avea mai mult de 14 ani, vârsta considerată adult la vremea respectiva.

Alaturi de schelet, au fost descoperite si podoabe de argint, precum si un ac de par.

Din ce am înțeles, scheletul prezinta urme care sunt rezultatul unor lovituri postmortem, iar pozitia anatomica a acestuia conduce la concluzia ca a avut loc o inmormantare secundara. Am întrebat o tanti care păzea aceasta sala și se pare ca exista o poveste înfiorătoare rămasă în istoria castelului, care ar avea legătura cu aceste rămășițe ale domniței din poza – pedepsirea Anei, soţia nobilului Ioan Torok, cel care a stăpânit la sfârşitul secolului al XVI-lea Castelul Corvinilor. Domnita aceasta a fost acuzată că şi-a înşelat soţul şi a fost executată. Potrivit legendei, moartea ei a avut loc în curtea Castelului, unde i-a fost bătut un piron în cap. 😆

După ce am mulțumit cerului ca trăim in vremuri ceva mai bune pentru condiția feminină, am intrat in Sala Dietei (nu are nimic de-a face cu regimul alimentar 🤪). Sala Dietei era un spațiu laic destinat ceremoniilor, construită în perioada domnitorului Iancu de Hunedoara. A fost construită în stil gotic târziu și are în axul central un șir de coloane octogonale. Se aseamănă foarte mult cu Sala Cavalerilor.

Niste ferestre frumos decorate cu vitralii

Am continuat apoi cu vizita aripei Matei Corvin. Aici se găsește fostul dormitor al regelui Matei Corvin.

Ieșind în curtea interioară, am urcat scările ce duc la capela cetății, unde este înmormântat regele Matei Corvin.

Capela este prima construcție realizată de Iancu (Ioan) de Hunedoara în incinta castelului, în cadrul programului de reconstrucție. De asemenea capela a fost construită în stil gotic târziu.

După ce am văzut atâtea lucruri inedite și m-a lovit damblaua de la soare și caldura, m-am așezat pe o banca in curtea interioară să-mi trag sufletul și sa beau apa. … In timp ce Anna a continuat sa zburde ca apucată prin castel, intrigata fiind ca unele camere și pasaje secrete nu erau deschise publicului. E la vârsta la care imaginația n-are limite, așa ca am lăsat-o sa-și facă de cap in legea ei.

După ce am terminat de văzut tot ce era dezvăluit publicului larg, am pornit din nou la drum – catre Sibiu de data asta.

Suntem acum cazați la Brukenthal, un palat impunător din anul 1788, cândva reședință de vară a baronului Samuel von Brukenthal din Transilvania. Ei bine, palatul a fost cândva impunător; acum ar avea nevoie de niște lucrări de renovare fiindca începe sa dea semne ca se va duce pe apa sâmbetei curând. Odata cu trecerea anilor, plantele si buruienile au napadit aranjamentele initiale, scarile s-au degradat, bancile s-au deteriorat, iar fantanile si-au pierdut stralucirea. Insa complexul merita totusi vizitat datorita importantei sale istorice si culturale.

Samuel von Brukenthal a fost guvernator al Sibiului timp de 13 ani, pe cand principatul facea parte din Imperiul Hasburgic. Timpul pe care l-a petrecut guvernatorul in Viena studiind a lasat o amprenta puternica asupra gusturilor acestuia, in special in ceea ce priveste arta. Mare colectionar de tablouri, carti, manuscrise vechi si monede, Samuel von Brukenthat si-a canalizat cel mai mult atentia asupra constructiei Palatului Brukenthal si gradinii de 16 hectare din jurul acestuia.

O sa fac mai multe poze zilele astea fiindca am fost așa de obosiți aseară încât nu am avut chef de nimic altceva decât sa fac un duș și sa ma culc.