Obiectivul nostru de vizitat ieri a fost Cetatea Alba Iulia (sau, cum era numita de austrieci, Alba Carolina – în cinstea Împăratului lor, Carol al VI-lea). Ridicată între anii 1715-1738, cetatea este cea mai reprezentativă şi importanta fortificaţie  de tip „Vauban” din România (adică are un plan heptagonal, care deserveşte un număr de 7 bastioane şi se întinde pe o suprafaţă de 70 de hectare).

Întregul edificiu este înconjurat de două rânduri de şanţuri de apărare care au între ele mai multe valuri masive de pământ amplasate în pantă tot în ideea îngreunării cât mai mult posibile a oricărui asalt al armatelor inamice.

Rolul acestei cetăți a fost de fortareata strategica a imperiului Habsburgic in fata imperiului Otoman.

Poarta 1

Cetatea a fost construita de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti și este amplasată în cea mai strategică parte a aşezării, adică exact deasupra locului unde fuseseră ridicate alte două cetăţi de apărare mai vechi. Este vorba de castrul roman unde era încartiruită Legiunea a XIII-a Gemina, pe ruinele ei fiind ridicată în perioada medievală Cetatea Bălgradului.

Cum am ajuns acolo in jur de ora 11:30 dimineața, am avut norocul sa putem vedea spectacolul de schimbare a gărzii Cetăţii. Se coboară de la Poarta a IV-a spre Poarta a III-a (sau se urcă în fața Catedralei romano-catolice), unde are loc schimbarea gărzii.

Evident ca Anna a fost imediat fascinata de calul unuia din “soldați”.

Tocmai am aflat ca aceasta cetate avea, pe vremuri, un sistem propriu de canalizare, o moară amenajată în bastionul Capistrano, fântâni adânci pentru aprovizionarea cu apă, două pulberării, depozite de alimente, furaje şi materiale, ateliere de reparaţii, servicii şi alte amenajări pentru necesarul unui efectiv de aproximativ 10.000 de soldaţi, în timp de război. Din pacate, cheltuielile pentru edificarea cetăţii s-au ridicat la aproximativ 2 000 000 guldeni. Depăşită de noile realităţi istorice, inclusiv de tacticile şi strategiile caracteristice războaielor moderne, cetatea de la Alba Iulia nu a reuşit să-şi îndeplinească rolul de „bastion” al luptei antiotomane, singurele evenimente notabile care pot fi legate de trecutul său fiind răscoala lui Horea (1784-1785) şi revoluţia din Transilvania (1848-1849).

Revenind la vizita noastră, după ce am vizionat spectacolul cu schimbarea gărzii, am intrat apoi in Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail.

Am înțeles ca este cea mai veche și totodată cea mai lungă (93 m în ax) catedrală din România, iar construcție ei a început probabil prin anul 1004, odată cu întemeierea Episcopiei Transilvaniei de către regele Ștefan I al Ungariei. În prezent, edificiul servește drept catedrală a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia.

Pe mine m-a impresionat frumusețea arhitecturii acestei catedrale mai mult decât Biserica Neagră din Brașov. Chestie de gust, cred.

De aici, am continuat cu vizita Catedralei Încoronării din Alba Iulia.

In curtea acestei biserici a avut loc, la 15 octombrie 1922, ceremonia de încoronare a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Povestea spune că, la Încoronare, Regele Ferdinand a avut un gest autoritar: şi-a pus coroana pe cap singur. 🙄

Odata intrați înăuntru, George a început sa facă poze, iar eu cu Anna ne-am îndreptat spre altar.

La un moment dat, văd doua cumetre, îmbrăcate in negru din cap până-n picioare, care stăteau aplecate asupra unui obiect – încă neidentificat de mine – și-l pupau de zor. O întreb pe una din ele ce reprezintă chestia respectiva (care arăta ca un “petri dish” (cutie / vas Petri). 😆 Baba respectiva, in loc să-mi răspundă, îmi trage brațul cu forța in așa fel încât sa ating scârboșenia respectiva… in timp ce bodogane printre dinți ceva din care am înțeles doar esențialul: Moaștele Sfântului Gheorghe. 😳 Dar asta a fost doar începutul… Până sa ma dezmeticesc bine, mă apuca de ceafa și îmi împinge capul catre moaștele cu pricina, sa le pup și eu. Continuând sa bodogane ceva in genul “ca sa te speli de pacate și de boli, maică!”… Noroc ca aveam șapca pe cap – da, foarte urat din partea mea, uitasem sa mi-o scot când am intrat in catedrala – iar cozorocul șepcii a făcut practic imposibila manevra babei exaltate. Pe mine m-a amuzat toată situația, și chiar i-am sugerat babei sa procedeze la fel cu George. 😆 Când a auzit al meu de pățania mea, așa a început sa o blagosloveasca pe baba cu niște epitete … nedemne de menționat într-un lacaș de cult. 🤦🏻‍♀️ Anna și cu mine ne-am sustras discret in curtea Catedralei fiindca nu vroiam sa fim asociate cu niciunul din cei doi protagoniști la scena.

La scurt timp după aceea a început ploaia – ce naiba se întâmpla de ploua de vreo săptămâna încoace ?! – și a trebuit sa ne adăpostim lângă niște gherete unde se vindeau sucuri, înghețată, clătite, etc.

Bravând ploaia, am continuat sa vizitam ruinele și statuile vechiului castru roman.

Alte poze in fata Universității 1 Decembrie 1918.

Cam aici s-a oprit vizita noastră la Cetatea Alba Carolina. Nu am reușit sa vedem totul, in parte din cauza ploii, in parte din lipsa de timp: am vrut sa mergem și la Sarmizegetusa Regia in aceeași zi.

Am pornit deci la drum catre fosta capitala dacică. Pe o ploaie torentiala, cum ne-am obișnuit deja. 😩

In apropierea zonei de parcare, ne-am întâlnit cu niște văcuțe care se plimbau agale pe sosea.

Apoi am zărit doi bătrânei care vindeau niște brânza proaspăta, nuci, miere de albine și afinata. La un preț de nimic. Am luat niște brânza de la ei. Degeaba am insistat noi sa plătim mai mult ca am văzut ca erau destul de amărâți; au refuzat sa ia 1 leu peste cât le datoram, ba ne-au mai și dat aproape jumătate de kg de nuci sa ronțăim pe drum. 👍

Ajunși in parcarea de la Sarmizegetusa, ploaia s-a întețit; după care a urmat un episod de grindina. Noi, ținând mortiș sa vedem ruinele fostei capitale dacice, am urcat pana la jumătatea drumului care duce la ruine (2 km).

… După care, cu regret, eu și Anna am abandonat lupta, fiind ude pana la piele. George, însă, și-a continuat drumul imperturbabil și în ciuda vicisitudinilor.

Dar ne-a trimis pozele astea:

Cetatea era reședința regelui, a marelui preot și a judecătorului suprem.  Suprafața închisă de zidul de incintă, gros de 3,30 m și construit în întregime în tehnica murus dacicus, era ceva mai mare de 1 ha.

Tehnica de construire a zidurilor murus dacicus constă în blocuri de piatră, rectangulare sau trapezoidale, așezate în straturi orizontale, fără liant între ele, cu tiranți de lemn longitudinali, oblici sau transversali.

Am înțeles că numele cetății este compus din două elemente: zermi (stâncă, înălțime) și zeget (palisadă, cetate), cu înțelesul de „Cetatea de pe stâncă”.

Capitala Daciei a atins apogeul sub Decebal, regele dac înfrânt de Imperiul Roman în timpul domniei împăratului Traian. Ea a fost centrul strategic al sistemului defensiv dac din munții Orăștiei și avea șase citadele: Luncani – Piatra Roșie, Costești-Blidaru, Costești-Cetățuie, Căpâlna și Bănița. Sarmizegetusa conținea și o zonă sacră, iar printre cele mai importante sanctuare circulare dacice se află și Calendarul Circular. Majoritatea sanctuarelor au fost distruse de romani.

Mi-a părut foarte rău ca nu am reușit sa merg sa văd eu însămi ruinele acestei vechi cetăți dacice. Mi s-a spus că locul oferă o liniște și o încărcătură emoțională aparte. Ploaia asta care nu se mai termina de vreo săptămâna încoace mi-a cam stricat planurile. Dar vom reveni, asta este sigur.