Când am plecat in vacanța, am adus de acasă 2 cutii cu măști de față. Ideea era sa le purtam aici, așa cum suntem obligați peste tot in Canada. Chiar ma gândeam stresată cum vom sta cu masca pe față la aproape 40 C?! 🤨

Nu mică ne-a fost mirarea ca la hotel, in restaurante, pe coridoare sau pe plajă numai personalul hotelului poarta mască. Si nu mă refer la măști din acelea de unica folosință, ci la cele croite din pânza și cu sigla hotelului pe ea. Alta chestie pe dos a ceea ce se vehiculează in Canada: ca sa fie securitare, trebuie purtate numai maștile de față de unica folosință, nu cele “artizanale”, făcute din pânza. Eventual, 2-3 puse una peste alta pe figura. 😳 Chiar nu glumesc acum. In halul asta s-a ajuns.

Pe de alta parte, aici nu exista loc unde să intri și să nu trebuiască să te dezinfectezi pe mâini. Ma refer la restaurante, bufet, recepție. În plus, hotelul este plin de înștiințări legate de coronavirus și prevenție. Iar la restaurant nu prea mai există meniu fizic, ci trebuie să îl accesăm prin cod QR pe celular. Plus ca se face curățenie în camere în fiecare zi.

Ei bine, a fost realmente o eliberare sa putem, in sfârșit, după atâtea luni de stat cu masca pe față, sa ne plimbăm in mijlocul altor semeni de-ai noștri cu nasul, gura și obrajii neacoperiți. Ne simțim, efectiv, ca intr-o lume paralelă, fără distanțare și măști pe față, înconjurați de oameni total relaxați, ca in vremurile normale.

Sunt împotriva izolării totale. Izolarea nu duce la nimic bun, pentru că toate perspectivele sociale se închid, toate ușile și sertarele minții se închid. Schimbul de idei, vorba, creativitatea, muzica, dansul toate s-au dovedit că dezvoltă funcțiile cerebrale, iar dacă noi vrem să prevenim aceste boli de degradare cerebrală, trebuie să deschidem ușile, sa ne regăsim unii cu alții, nu să ne închidem în casă și să tremurăm de frică, incertitudine și neprevăzut ca până acum.

Din punctul meu de vedere, Mexicul este peste Canada la capitolul gestionare a pandemiei: sunt la fel de bine informați ca și noi, însă mult mai calmi vizavi de covid. Beau un păhărel de tequila și văd viața ceva mai roz.

La început am fost un pic temători sa ne apropiem de alți turiști pe plaja, am evitat sa dăm mâna cu ei sa nu luam cine știe ce viruși și sa stăm in carantina înainte de a ne întoarcere acasă. Până la urma suntem, prin natura noastră, animale sociale și avem nevoie sa fim unii cu alții, sa schimbam idei, sa dezbatem un subiect împreuna, să aparținem unui grup.

Drept pentru care, ne-am învins repede frica de viruși și acum ne cunoaște cel puțin jumătate din hotel grație lui George, purtătorul de cuvânt al familiei, căruia îi place sa vorbească mult și intra cu ușurintă in discuție cu oricine pe plaja. Sau in mare. Locația nu contează prea mult, totul este sa comunice cu alții.

Eram cu el mai devreme in apa când îl zărește pe Oleg, un moldovean din Dubăsari, Transnistria, stabilit acum in Sacremento, care tocmai încerca să intre timid in apa, alături de Svetlana, nevasta-sa. Tipul nu prea știe românește, așa ca George se conversează cu el într-un amestec de romană, rusa și engleză. Cum l-a văzut, a și început sa strige după el de l-au auzit si cei de la Secrets Akumal, hotelul de alături: “Oleeeeg, davai, davai!” 😆 Ăla o lasă imediat baltă pe Svetlana, care tocmai țopăia fericita in valuri, și înoată până la George în stil fluture/delfin; după care stau la taclale ca doua babe, cocoțați pe cablul de la geamandură. Crâmpeie din discuția lor mi-au adus subit aminte de desenele animate rusești din copilărie Nu zaietz, Nu pagadi. 😁

Pe lângă Oleg, azi ne-am împrietenit și cu Dwight, un tip din Portland, Oregon, care e aici cu nevasta-sa și niște prieteni. Atât a pălăvrăgit cu el in dimineața asta ca Dwight știe acum și ce lapte am supt la mama. Suntem ca o carte deschisă; toate lucrurile au fost spuse și toate secretele dezvăluite. Așa de bine se înțeleg acum ca organizează zilele astea o partida de pescuit oceanic, unde am fost și eu invitata, dar am ales statul la plaja. Și liniștea. Să-mi aud gândurile.