Galleria dell’Accademia di Firenze, Uffizi Gallery, Ponte Vecchio

Suntem in Florența de două zile. De la Roma am luat un tren rapid care a parcurs cei 275 km într-o ora și 30 minute. Cealaltă opțiune ar fi fost sa străbatem aceeași distanța in 5 ore și ceva, cu nu știu câte opriri la toate gările pe drum. Am luat, deci, bilete de tren un pic mai scumpe și am ajuns rapid la Florența.

De cum am ieșit din gară la Florența am exclamat: “Wow! Aici e mai curat decât la Roma!” Chiar este mai curat. Și mai puțină lume. Orașul este mai mic, cu străduțe înguste, de tip medieval. Astfel, circulația cu automobilul este mai dificilă. Asta înseamnă mai puțin trafic, mai mult mers pe jos, aer respirabil.

Prima zi am petrecut-o la hotel. Trambalatul prin tren cu bagaje grele a fost o experiența destul de aiurea. Așa ca odată ajunși la hotel, ne-am făcut un duș și am mers la piscina și sauna sa ne relaxăm. După care am hoinărit puțin pe străzile din jur, sa localizam o piața, un magazin de unde sa luam mâncare și niște sticle cu apa. Spre deosebire de Roma, la Florența nu sunt decât vreo 7 fântâni cu apa potabilă, toate situate in centrul vechi al orasului. Așa ca sticlele cu apa trebuiesc cumpărate zilnic de la magazin.

In dimineața următoare, am mers să-l vedem pe David. 😊

Galleria dell’Accademia (Noi am cumpărat bilete înainte sa ajungem aici, și sfatul meu este sa procedați la fel dacă nu vreți sa stați de doua ori la coadă – una pentru bilete, una sa vă lase sa intrați înăuntru in funcție de ora la care le cumpărați).

Galleria dell’Accademia este cel mai vizitat muzeu din Florența, imediat după Galeria Uffizi, în mare parte datorită statuii originale a celebrului David al lui Michelangelo, expusă aici.

In timp ce stăteam la coadă sa ne lase înăuntru, o tanti țigancă s-a înghesuit in grupul nostru, cerșind. Evident, George, care adoră aceasta rasă umană, a interpelat-o cu o serie de injurii in dulcele grai românesc… Chestie care a debusolat-o pe țigancă. Întâi i-a răspuns în italiană – ceva in genul “Ce-ai de te iei de mine? Ce ți-am făcut?” – după care a trecut pe limba noastră. După 1 minut întreg de înjurături in românește, țiganca a luat-o din loc, continuând sa cerșească. Femeia era relativ tânăra și întreagă fizic. Oare de ce nu muncesc oamenii ăștia?!… 🙄

Pasiunea lui George pentru țigani este evidentă. Mai avea puțin și o pocnea.

Din fericire, grupul nostru a fost chemat sa intre și episodul cu țiganca s-a încheiat relativ rapid. Doar cei din jur ne-au aruncat niște priviri ciudate si au făcut un pic mai mult spațiu in jurul nostru, semn ca suntem ceva mai “neastâmpărați” decât ar fi cazul. 😆

Revenind, clădirea în care se află astăzi Galeria Academiei a servit drept mănăstire și spital. De aici exteriorul simplu și modest al cladirii. În 1784, Pietro Leopoldo, pe atunci Mare Duce de Toscana, a fondat Galleria dell’Accademia ca instituție de predare a cursurilor practice pentru studenții Academiei de Arte Frumoase, chiar în acest loc.

De-a lungul timpului, Accademia a transferat o parte din operele sale de artă către alte galerii și a adus lucrări care se păstrează și astăzi. Alte opere de artă deosebite ale Accademiei includ Răpirea femeii sabine de Giambologna și muzeul de instrumente muzicale.

Răpirea femeii sabine, Giambologna. Tema este una dramatică, legată de istoria romană antică. Potrivit relatărilor lui Plutarh, după ce orașul Roma a fost fondat în anul 750 î.Hr. populația de sex masculin a orașului avea nevoie de femei pentru a asigura atât progresul orașului, cât și perpetuarea descendenței romane. După negocieri eșuate cu orașul vecin Sabin pentru femeile lor, romanii au pus la cale un plan pentru a le răpi pe femeile sabine (ceea ce au și făcut în timpul unei sărbători de vară).
În sculptura lui Giambologna este redat momentul în care un roman reușește să captureze o femeie sabină, în timp ce calcă peste un bărbat sabin, care se ghemuiește înfrânt.
Răpirea femeii sabine s-a dovedit a fi debutul lui Giambologna în universul florentin al sculpturii monumentale. Se spune că, atunci când lucrarea a fost prezentată oficial publicului florentin, nimeni nu a putut să-i găsească vreun cusur.

David, statuia lui Michelangelo, este cea mai cunoscută sculptură din Florența și, poate, din întreaga lume.

Michelangelo a primit în 1501 comanda de a realiza statuia lui David din partea Arte della Lana (breasla negustorilor de lână), care se ocupa de întreținerea și decorarea catedralei din Florența.

Potrivit tradiției, David era reprezentat la finalul luptei împotriva lui Goliat, triumfător: cu capul uriașului la picioarele sale și cu sabia în mână. Spre deosebire de toți ceilalți David din trecut, Michelangelo ni-l înfățișează aici pe tânărul erou înainte de luptă, chiar în momentul în care îl sfidează pe uriașul Goliat, mai apoi reușind sa-l omoare doar cu o praștie și o sabie ascuțită.

Blocul de marmură din care Michelangelo și-a dorit să creeze colosala statuie a lui David a provenit cel mai probabil din cariera Fantiscritti din cartierul Miseglia din Carrara, lucru confirmat de o analiză petrografică recentă. În ceea ce privește marmura în sine, documentele scrise despre ea relatează că fusese deja sculptată în două ocazii diferite de doi sculptori diferiți, printre care și Donatello. E posibil ca ambii sculptori sa fi încetat să mai cioplească marmura din cauza slabei calități și a fragilității acesteia; între timp, au lucrat totuși la forma sa paralelipipedică, astfel încât, atunci când Michelangelo a primit-o, se pare că anumite hotărâri legate de proiectul în sine fuseseră deja luate: distanța între picioarele statuii, dimensiunea din zona umerilor, etc.

David al lui Michelangelo are 17 metri înălțime și peste 12.000 de kilograme, și este sculptat dintr-un singur bloc de marmură albă.

Potrivit biografului lui Michelangelo, Ascanio Condivi, Michelangelo a lucrat la statuie în cel mai mare secret, ascunzându-și lucrarea în curs de realizare până în ianuarie 1504. Dormea sporadic, iar atunci când o făcea, dormea cu hainele și chiar cu cizmele încă pe el și mânca rar.

Nu se știe dacă statuia lui Michelangelo a fost sau nu inițial destinată pentru acoperișul catedralei Santa Maria del Fiore. Anumite detalii, cum ar fi capul și mâinile prea mari, par să indice acest lucru. Când Michelangelo a terminat însă această capodoperă colosală, nu mai exista nicio îndoială că aceasta urma să fie bine fixată în pământ. Locatia finală a fost propusa în primăvara anului 1504 de către un comitet format din cei mai eminenți artiști din Florența de la acea vreme: Leonardo da Vinci, Sandro Botticelli, Giuliano da Sangallo, Cosimo Rosselli, Piero di Cosimo, Filippino Lippi, Andrea della Robbia, Pietro Perugino. În timp ce Botticelli a fost singurul care vroia să-l pună pe David în apropierea catedralei, toți ceilalți au fost de acord ca acesta să fie instalat în cea mai reprezentativă piață din Florența, în fața Palazzo della Signoria (acum numit Palazzo Vecchio).

După aceea, aveam bilete la Uffizi, așa ca am cumpărat ceva rapid de mâncare si ne-am îndreptat spre acest muzeu.

Uffizi Gallery

Galleria Uffizi este realmente unul dintre cele mai mari muzee din lume. Nici nu este de mirare deoarece aici, sub patronajul florentin, a apărut una dintre marile manifestări ale creativității mondiale, Renașterea italiană. Galeriile sale impunătoare conțin unele dintre cele mai importante capodopere ale istoriei artei, și în timp ce te plimbi prin sălile de expoziție, ai impresia ca cei mai mari artiști ai epocii se înghesuie să-ți capteze atenția.

Madonna Ognissanti (Fecioara încoronată), Giotto di Bondone
Nascita di Venere (Nașterea lui Venus / Afrodita), Sandro Botticelli
Adorația magilor, Leonardo da Vinci
Sfânta Familie, cunoscută sub numele de Doni Tondo, Michelangelo Buonarroti. Michelangelo a pictat această Sfântă Familie pentru un negustor florentin, Agnolo Doni, a cărui căsătorie impresionantă în 1504 cu Maddalena Strozzi, fiica unei puternice familii toscane, a avut loc într-o perioadă crucială pentru arta florentină de la începutul secolului al XVI-lea.
Madonna del cardellino (Madona cu sticletele), Rafael. A fost un cadou de nuntă oferit de Rafael prietenului său Lorenzo Nasi, un negustor de lână înstărit din Florența.
Medusa, Caravaggio (reprezentând exact momentul în care a fost ucisa de Perseu).
Madonna col Bambino e angeli (Madonna și copilul cu îngeri), Filippo Lippi.
Diptic al lui Federico da Montefeltro și Battista Sforza, Piero della Francesca

După-amiaza am petrecut-o la…

Ponte Vecchio

Ponte Vecchio este un vechi pod de piatră arcuit, care traversează râul Arno în Florența. Ponte Santa Trinita și Ponte alle Grazie sunt alte două poduri din apropierea Ponte Vecchio. Ponte Vecchio este cel mai vechi dintre toate, de unde și numele său.

Primul pod peste Arno a fost construit de romani, pentru care au folosit lemn și piatră, și a fost proiectat în parte ca o structură defensivă. În antichitate, în Italia, râurile erau folosite pentru a lansa atacuri. Chiar dacă Florența era înconjurată de ziduri, atacul asupra orașului se făcea cu ajutorul bărcilor de-a lungul râului Arno.

In timp, podul a devenit șubred și nu a mai făcut fata inundațiilor frecvente care afectau această regiune. Din care motiv, în 1345 a fost construit un alt pod mult mai rezistent, proiectat de arhitectul Taddeo Gaddi. Acesta a construit arcuri mai joase și mai largi, ceea ce a permis instalarea unui număr mai mic de piloni de susținere. Astfel, inundațiile și aluviunile puteau curge fără probleme pe sub el.

Podul a fost folosit de negustori încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Multă vreme, aceste magazine au vândut aur, argint și bijuterii. Înainte de apariția magazinelor de lux, măcelarii vindeau carne pe acest pod; curățau și pregăteau carnea, aruncând deșeurile în râu. Evident, urmarea a fost ca zona respectiva mirosea îngrozitor. Atunci, familia Medici a construit pasajul de la al doilea nivel al podului, dar duhoarea tot acolo a rămas. Ca să schimbe situația și să curețe podul, familia Medici a interzis activitatea măcelarilor pe acest pod începând cu 1593 si le-a permis celor care făceau comerț cu aur, argint și alte bijuterii să își deschidă propriile magazine.

Se spune că de la acest pod a pornit conceptul economic de faliment: când cineva împrumuta bani și nu-și putea plăti datoria, masa pe care o folosea pentru a-și vinde bunurile era sfărâmată de soldați. Practica era cunoscută sub numele de banca rotta, ceea ce însemna bancă ruptă/ sfărâmată; fără masă nu mai existau afaceri pentru negustor.

Se mai spune că lui Adolf Hitler i-a plăcut atât de mult vederea de pe pod încât, în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când forțele germane au distrus numeroase poduri, de Ponte Vecchio nu s-au atins.

Vasari corridor: când Cosimo I de’ Medici, Marele Duce de Toscana, s-a mutat în palatul din partea de sud a râului, el a fost nevoit să meargă printre mase. Temându-se că va fi asasinat de dușmanii săi, a ordonat construirea unui coridor separat, departe de mulțime. Coridorul a fost construit la al doilea nivel al podului și a fost finalizat în 5 luni. Acesta făcea legătura între locuința sa și biroul său și se întindea pe o distanță de 1 kilometru. Acum este transformat acum în muzeu, iar majoritatea operelor de artă sunt din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Acestea reprezintă o colecție de autoportrete unice, realizate de artiști precum Andrea del Sarto și Chagall.

Vasari corridor, interior

Astăzi am văzut numai lucruri frumoase. O zi destul de obositoare, dar a meritat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s