Am început sa scriu despre vizita noastră la Tivoli imediat după ce am fost acolo pe 3 August, însă m-am luat cu alte lucruri pe care le-am văzut de atunci la Roma si am neglijat sa termin povestea cu Tivoli. Retrospectiv, mie mi-a plăcut poate cel mai mult aceasta vizita la Tivoli; in mod sigur, mai mult decât la Roma. Probabil pentru ca este un oraș mai puțin aglomerat și mult mai curat.

Cum spuneam, in prima săptămâna din august ne-am aventurat până la Tivoli, un orășel care se afla la vreo ora și ceva distanța de Roma. Se pare ca nu-s decât vreo 30 km de la Roma la Tivoli, dar mie mi s-a părut mai mult deoarce am mers 1 km pe jos pana la stația de tren Roma San Pietro, apoi vreo 3 stații de tren pana la Roma Termini, de unde am luat alt tren către Tivoli, și apoi un autobuz local care ne-a lăsat in centrul orașului. E clar ca data viitoare închiriem mașina și vom sta undeva in afara Romei, eventual într-unul din orășelele care dau la plaja. Nu de alta, dar e bine sa îmbinăm utilul cu plăcutul.

Am fost plăcut impresionata de faptul ca este o localitate mică, curată, de provincie. Tot ce este interesant de văzut se afla in centrul orașului.

Având deja rezervate biletele, am mers direct la intrarea in muzeu:

Ridicată la poalele Munților Tiburtini, pe ruinele vechiului oraș roman Tibur, Villa d’Este a fost inițial un capriciu al cardinalului Ippolito II d’Este, fiul ducelui Alfonso I d’Este și al Lucreziei Borgia, devenit guvernator al orașului Tivoli în 1550. Dezamăgit că nu a reușit să fie ales pontif, cardinalul s-a inspirat de la o altă vilă istorică din Tivoli, Villa Adriana, și a replicat prin această vilă renascentistă splendoarea curților ferrarese, romane și franceze.

Așadar, când Ippolito al II-lea d’Este ajunge la Tivoli, realizează că fastul de care îi plăcea să se înconjoare rămăsese undeva in urma, o chestie de domeniul trecutului. Atunci el decide să se consoleze însărcinându-l pe arhitectul Pirro Ligorio să construiască minunata Villa d’Este, cu fântâni, grote și jocuri de apă, realizându-și astfel visul de a trai in lux și măreție. Construcția vilei a continuat și după moartea lui Ippolito.

Lăsând totuși la o parte frumusețea vilei in sine, ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult, poate cel mai mult din tot ce am văzut in aceasta vizita in Italia, sunt grădinile Villei d’Este. Absolut o minunăție!… Și atât de multe!

Villa d’Este este unul dintre exemplele remarcabile ale culturii renascentiste la apogeu, o capodoperă a grădinilor în stil italian, cu un număr impresionant de fântâni, nimfee, grote, jocuri de apă. Din aceste motive, UNESCO a inclus Villa d’Este pe lista Patrimoniului Mondial în 2001, recunoscând, de asemenea, modul în care arhitectura barocă și renascentistă a complexului a influențat profund dezvoltarea și designul grădinilor din întreaga Europă.

Cele 51 de fântâni ale Villei d’Este, cu sute de jeturi de apă și peste 60 de cascade, toate funcționează în întregime prin forța gravitației. Iar apa provine din râul Aniene.

In jurul grădinilor se pot vedea jgheaburi prin care apa alimentează aceste fântâni superbe:

După ce am terminat de admirat Villa d’Este, am luat prânzul la un mic restaurant chiar in centrul orașului, iar apoi ne-am delectat cu o înghețata – Anna, iar eu o prăjitură… excelentă.

După acest antract culinar binemeritat, ne-am îndreptat către al doilea obiectiv de vizitat la Tivoli:

Villa Hadriana

Patrimoniu mondial UNESCO din 1999, Vila lui Hadrian are în prezent doar 40 de hectare deschise vizitatorilor, dar se întinde pe o suprafață de peste 120 de hectare, la poalele Munților Tiburtini. Cu alte cuvinte, imposibil de străbătut pe jos intr-o singura după-amiaza; doar dacă ai mașina să poți vedea totul.

Vestigiile reședinței includ structuri rezidențiale, băi, teatre, săli de gimnastică, pavilioane și grădini. Construit pe dealurile din sudul regiunii Tivoli, Villa Hadriana conține reproduceri la scară redusă ale locurilor și clădirilor care l-au impresionat cel mai mult pe împărat în călătoriile sale prin provincii: Liceul, Academia, Pritaneul și Pecile din Atena, Canopul din vechea deltă a Nilului, valea Tempe din Tesalia și Lumea de dincolo imaginată de poeți.

Această vilă era reședința luxoasă a împăratului Hadrian, construită între anii 118 și 138 d.Hr., într-o zonă împădurită și străbătută de râuri, la aproximativ 30 km de Roma. Deoarece lui Hadrian nu-i plăcea palatul său din Roma, Villa Hadriana a însemnat pentru el o oază de liniște unde se retrăgea, în ultimii ani ai domniei sale conducând imperiul de la Tivoli. Se pare că Hadrian detesta aglomerația, promiscuitatea, intrigile și haosul de la Roma, unde a locuit cât mai puțin, călătorind cât mai mult posibil.

Vila Adriana este cea mai mare și cea mai bogată dintre vilele imperiale romane. Proiectul acestei vilei este atribuit împăratului însuși, printre ale cărui numeroase interese se numărau și pasiunea pentru arhitectură. Astfel, Hadrian a fost arhitectul acestei vilei, precum și cel care a supravegheat lucrările pe timpul construcției.

Pe lângă casele și clădirile magnifice care împrejmuiau această vilă, existau trei mari teatre. Astăzi ne-au rămas foarte puține vestigii din toate aceste clădiri superbe, goții distrugându-le aproape în întregime în timpul lungii lor șederi in aceasta regiune.

Pentru a administra un complex de clădiri atât de mare era nevoie nu numai de o mulțime de servitori și gărzi, ci și de instalații bine proiectate și, în special, de o rețea de pasaje subterane care să asigure că acești oameni își îndeplinesc sarcinile fără a interfera cu viața împăratului și a oaspeților săi.
Servitorii și gărzile erau adăpostiți în substructurile care susțineau terasele sau în clădiri care erau ascunse de unul dintre numeroasele nimfee (fântâni mari) amplasate în curți sau pe terase.
Mai mult, Vila Adriana se baza pe o aprovizionare excelenta cu apă, deoarece era situată în apropierea apeductelor care alimentau Roma.

Din păcate, Hadrian nu s-a bucurat prea mult timp de vila pe care o proiectase cu atâta grijă; din cauza unor probleme de sănătate, și-a petrecut majoritatea ultimilor ani în reședința imperială de la Baiae, lângă Napoli, unde a murit în 138.

Noi ce am văzut atunci, în acea după-amiaza fierbinte de vară, au fost doar niște ruine prăfuite. Este destul greu de imaginat cum arăta pe vremuri acest complex rezidențial. Așa că, obosiți, ne-am așezat pe o banca la umbra unui copac și ne-am uitat uimiți la filmulețul de mai jos, care redă cât de cât măreția de odinioară a acestui loc:

După care Anna ne-a pus o mulțime de întrebări despre Hadrian și perioada in care a trăit, despre cât de avansată era arhitectura la vremea respectiva și cum de au putut crea atâtea minunății romanii de atunci. Și, mai ales, cum de sunt atât de prost făcute casele moderne, inclusiv cele din Canada care sunt construite din lemn. “Ecologice”. ☹️ E clar ca romanii de atunci erau mult mai avansați ca noi la acest capitol. Trăim un regres din punct de vedere artă, arhitectură și cultură.

Păcat ca urmașii lui Hadrian au neglijat aceasta vilă. Mai apoi, goții au jefuit-o. In epoca întunecată (Evul Mediu), papii si cardinalii i-au furat marmura din care era făcută si statuile care o împodobeau, integrându-le vilelor pe care și le construiau. Chiar și briceagul turiștilor profani taie acum în stucaturile sau frescele pictate pe bolți… Este de o tristețe de nedescris. 😔

Vila somptuoasă a lui Hadrian reflecta, din punct de vedere arhitectural, personalitatea lui Hadrian și ideile sale inovatoare, chiar dacă era destinată să îndeplinească funcții reprezentative. După moartea lui Hadrian, a continuat să fie locuită până când a fost abandonată, și apoi folosită ca teren agricol în Evul Mediu și, mai târziu, pe post de carieră de piatră. Spre sfârșitul secolului al XV-lea a stârnit interesul umaniștilor și al nobililor de atunci, iar de-a lungul secolelor a fost redescoperită – întâi grație săpăturilor arheologice, și mai apoi, când a devenit parte a patrimoniul Regatului Italiei.