Am pornit dis-de-dimineața catre Montreal de unde aveam de luat avionul către București. Nu eram deosebit de incantați fiindcă chiar nu știm ce ne așteaptă in țara. După atâția ani este oarecum de înțeles ca avem unele reticente in ceea ce privește o călătorie in trecut.

Ajunși la aeroport, iar am avut deosebita “plăcere” sa retrăim experiența de anul trecut când ne-am îmbarcat către Spania: valizele prea grele. Singura diferența a fost ca, de data asta, nu mai sunt angajați la ghișeele unde se cântăresc bagajele. Au dispărut defintiv și irevocabil. Se pare ca aeroportul Trudeau din Montreal a intrat in rândul lumii, iar pasagerii își imprima acum singuri borderoul de îmbarcare, etichetele pentru valize și-și cântăresc singuri valizele. Evident, este mai rentabil așa fiindcă aeroportul nu mai plătește “inutil” angajați. Bonus: evita astfel diverse situații conflictuale cu unii pasageri pentru ca, efectiv, nu mai ai cu cine sa te cerți sau sa argumentezi când depășești limita de kg de transportat intr-o valiza. Jos pălăria, ce mai… Au prins doi iepuri dintr-un foc cu manevra asta.

Cum spuneam, am depășit limita de greutate la valize, dar nu cu mult. Cam 1 kg la fiecare.

Neavând cu cine sa ne ciondănim acolo, l-am lăsat pe al meu soț sa bodogăneasca in continuare ca e mereu aceeași poveste cu mine și valizele, ca am carat jumătate de garderoba după noi, nu am învățat lecția de anul trecut, etc., și am purces plină de speranța in căutarea unui specimen umanoid, angajat la aeroport de preferința, cu care sa discut problema spinoasa a excesului la bagaje.

La un ghișeu ceva mai departe, o cucoana între doua vârste îmi remarca disperarea din priviri și ma întreabă cu ce poate sa ma ajute. Ii comunic ce ma frământa. La care ea îmi raspunde sec: “Atunci trebuie sa mai scoateți lucruri din ele”. Wow, serios?! Dacă as fi știut ce răspuns îmi da, nici nu ma mai deranjam sa ma deplasez pana la ghișeul ei. Încep sa-mi schimb părerea referitor la manevra cu datul afara al angajaților și înlocuitul lor cu ecrane digitale și cântare electronice. Este o idee chiar foarte buna.👌

Ma întorc la bărbatu-meu dezamagita și încep sa desfac valizele și sa scot din ele, aleatoriu, diferite ciorciobute pe care le îndes apoi cu năduf in cei trei rucsaci pe care am avut inspirația să-i luam cu noi. Într-un final, reușesc sa le pritocesc pe toate in așa fel încât ajung la cele 23 kg indicate și sunt acceptate de cântarul electronic. O etapa încheiata cu succes, as putea spune.

Ne îndreptam apoi către “coada” la verificarea genților pe care le putem lua in cabina. Aici am avut nebanuita surpriza sa fiu invitata deosebit de cordial de un ofițer de vreo 30 de ani la o căutare ceva mai minuțioasa (“la piele”) odată ce m-au scanat. Am făcut prostia sa am niște agrafe de prins parul in buzunare și probabil alea au generat operația de pipăială. Deosebita experiența. 😳 Prima oară când am parte de asemenea tratament. Sper sa fie și ultima.

Apoi mi-au mai scotocit prin sacul de spate unde îndesasem anterior diferite articole din valize și evident ca a trebuit să-mi confiște o loțiune de epilat fiindca depășea cei 100 ml regulamentari… I-am și zis ofițerului cu pricina ca ma voi întoarce in Canada deosebit de păroasă prin anumite zone, dat fiind ca mi-a confiscat “abuziv” produsul cu pricina. La care el mi-a zâmbit șăgalnic și mi-a urat vacanța plăcută. 🤦🏻‍♀️

Odata aceasta etapa bifata, ne-am îndreptat, sictiriți deja, către zona de îmbarcare pentru zborul către patria mumă.

Deși ma așteptam, este oarecum șocant pentru mine sa văd și sa aud atâția romani la un loc. M-am dezobișnuit de asta. Trebuie sa fiu atenta la ce spun pentru ca lumea ma înțelege, nu pot sa mai fac o remarca deplasata ca risc sa ma trezesc cu vreo cucoana care ma ia la trei păzește… Mi se pare asta destul de inconfortabila situația asta, trebuie sa recunosc.

In fine, ne urcam in avion. Este plin ochi cu ai noștri concetățeni care se întorc in țara. Am tot sperat sa nu fie atât de multă lume, dar n-a fost sa fie. Înseamnă ca aceasta cursa directa are succes. 8 ore și jumătate de chin, însă aterizezi direct in capitala.

O noua dezamăgire: aceasta cursa directa nu oferă nici o forma de divertisment in avion. Nu tu filme, muzica sau măcar iPad-uri de închiriat. Fiică-mea este deja in sevraj. Nu i-am luat iPad-ul când am plecat de acasă fiindca nu am vrut sa stea cu ochii in el toată vacanța. Ca toți copiii de vârsta ei, este complet “posedata” de iPad și ne-am hotărât sa o supunem unei cure de “dezintoxicare” de jocuri și Netflix. Exista viața și fără iPad. Aceasta este provocarea noastră in luna care urmează. 🤨 Așa ca acum a interacționat cu noi, a citit câteva pagini dintr-o carte, a făcut niște exerciții la gramatica… E de nerecunoscut. 😯

După chinul orelor de zbor și ceva zgâlțâieli datorate unor zone de turbulentă, am aterizat in sfârșit la Otopeni. Aeroportul este renovat de curând și a fost mărit, au aparut restaurante și fel de fel de magazine cu articole de marca… Am rămas plăcut impresionata de curățenie, iar angajații sunt politicoși și serviabili.

Dupa ce ne-am recuperat faimoasele valize, am fost întâmpinați de o ruda a soțului meu care ne-a condus pana la hotel in centru. Câteva poze de pe drumul dinspre aeroport:

Ajunsi la hotel, ne-am făcut un duș (presiune perfecta, apa calda și tot ce trebuie), după care am adormit toți trei buștean.

3 ore mai târziu am ieșit sa explorăm un pic zona de lângă hotel – bulevardul Magheru, lângă Ateneul Roman. Alta surpriza: e curat și frumos cam peste tot, au apărut o puzderie de magazine cu absolut tot ce-ți dorește sufletul (loțiunea de epilat exista și aici, deci sunt salvata 😆), restaurante super la tot pasul.

Apropo de asta, am comandat la restaurantul “La Mama” din centru o ciorbița de văcuță cu borș foarte buna, iar bărbatu-meu o ciorba făina de burta. Excelent serviciul.

Apoi am continuat plimbarea către piața Universității, deși începuse sa se intunece bine afara.

Hotelul Intercontinental

După cum se vede din poze, lucrurile s-au schimbat mult in București. Noi suntem foarte multumiti de ce am văzut in prima zi și, sincer, este o surpriza la care nu ne așteptăm.

Acum mergem sa ne odihnim pentru ca mâine avem de mers pe jos foarte mult și de văzut o mulțime de obiective turistice in orașul in care am petrecut primii 17 ani din viața.