Azi m-am întors in trecut: am vizitat cartierul unde am copilărit, Berceni. Am luat un taxi din centru care ne-a plimbat pe fel de fel de bulevarde pana aproape de blocul și strada unde am copilărit. Nu mai recunosc nimic, totul este schimbat, au apărut tot felul de magazine, firme și construcții noi…

In fine, taxiul ne-a lăsat lângă strada unde am copilărit. Acolo totul a rămas agățat in timp parca… Mai ceva ca in “Marile speranțe”.

I-am arătat Annei întâi locul de parcare care a fost al nostru, apoi am mers la scara blocului unde am locuit.

La intrare in bloc este un interfon, dar neștiind pe cine sa sun sa deschidă, stăteam și cugetam ce sa facem. George, mai practic, începe sa racneasca din toți bojocii “Alo! E cineva acasă?!” 🤣🤦🏻‍♀️ In secunda următoare, fereastra de la etajul 2 se deschide și fosta noastră vecina, o doctorița logoped pe vremuri, se uita lung la noi. M-a recunoscut imediat și a coborât grămada, m-a luat in brațe, m-a pupat și a început sa turuie cu întrebările: când am venit, ce mai face mama, sora și fratele meu, cât stam in București, etc. Ne lasă sa intram in bloc. Imediat se deschide o alta ușa la parter și deschide o vecina cu care ma jucam pe vremea când eram copii. Ne cheamă in casa, fetița ei de 11 ani este la televizor. In 5 minute vine și mama ei, care era chiar mai tânăra decât mine când am plecat noi din țara. Începem sa vorbim toți in același timp, avem atâtea sa ne spunem. Îmi arată poze cu nepoții și copiii realizați, la casa lor. Discuția curge atât de ușor de parca ieri am plecat de acolo. Atunci îmi dau seama ca asemenea relații interumane nu le poți avea decât cu oamenii “de acasă”. Oricât am încerca sa ne facem prieteni prin alte părți, aceștia nu trec niciodată pragul de cunoștințe.

După mai mult de o ora de stat la taclale cu toată gașca asta frumoasa, trebuie sa le pupam și sa plecam fiindca azi avem in program de vizitat Casa Poporului. Ne luam cu greu rămas bun, după ca schimbam numere de telefon și adrese de email. Când ieșim din bloc, ma intalnesc cu alți foști vecini și prieteni de acum aproape de 30 de ani. Asta este avantajul de a trai intr-o comunitate: toată lumea sta in același loc, din generație in generație, se cunosc, se ajuta, își vorbesc. Iar atunci când se întâmpla o tragedie și moare unul dintre ei, cum este cazul celor doua doamne mai in vârsta de mai sus cărora le-au murit bărbații de câțiva ani, aceeași comunitate strânsă este acolo pentru ele. Și de asta, cred eu, nu au nevoie de psiholog, trec mai ușor peste durere și depresie, și reușesc sa-și continue existența și sa-și revină relativ repede după o tragedie. Nu mai zic ca arată foarte bine, una trecută de 70 de ani, cealaltă in jur de 60.

In fine, ne urcam într-un taxi și purcedem spre Casa Poporului unde rezervasem biletele pentru ora 1:00 pm.

Asta ca o nota, e musai sa faci rezervare cu o ora înainte, prin telefon, altfel nu poți vizita in ziua respectiva. Pentru a intra acolo, este nevoie de un document de identitate valabil (B.I., C.I., pașaport). Nu se acceptă permis de conducere sau alte forme de legitimare.

Prețul vizitei este cam așa:

Tururile cu ghid in românește sunt limitate. Dacă-mi aduc aminte, eu am văzut unul sau doua. In schimb cele in engleză sunt din ora in ora.

Noi am mers la cel in engleză. Însă am vorbit in românește cu fata care ne-a prezentat clădirea. 😉

Grupul nostru a fost cam de 30 de persoane. Majoritatea evrei. Mai erau și niște nemți, ceva belgieni… și o familie de americani. Sigur erau americani după “maniere”: unul din ei era in spatele lui George la un moment dat si numai ce și-a tras odată mucii adânc in piept de s-a făcut liniște in jur. 🤦🏻‍♀️ Expresia de pe fața lui George a fost magnifica: dezgust amestecat cu o doza buna de dispreț. 🤣 In fine, divaghez.

Constructia Casei Poporului a inceput in 1984 si, initial, ar fi trebuit finalizata in numai 2 ani.

Termenul a fost prelungit apoi pana in 1990, insa nici in prezent nu este finalizata. Numai 400 de incaperi si 2 sali de sedinte sunt finisate si folosite, dintr-un total de 1.100 de camere. Noi am văzut numai câteva; ghidul ne-a spus ca aproape 5% am văzut din ce este acolo. Nici măcar 5%… Aproape.

Cladirea are 4 niveluri subterane si 2 adaposturi antiatomice, pentru ca Tătuca Ceausescu se temea de un razboi nuclear. Eu cred ca se temea si de altceva, poate chiar mai mult decat de bombele atomice – de revolta poporului. Astfel, el ar fi cerut construirea unor tuneluri subterane, care sa-l duca in siguranta pana la aeroportul Otopeni, de unde sa poata fugi din tara. Se pare ca exista un tunel care face legatura intre subsolul Casei Poporului si metrou, undeva intre statiile Izvor si Politehnica. După cum se vede, Ceaușescu a fost un mare strateg. 😏

Pe santier, pentru a putea duce la implinire acest proiect colosal, au lucrat intre 20.000 si 100.000 de muncitori, uneori chiar si in 3 schimburi. Acestora li se adaugau si vreo 700 de arhitecti, coordonați de o femeie, Anca Petrescu, arhitect-șef.

Casa Poporului este a doua ca marime din cladirile construite in lume, dupa Pentagon, avand 84 de metri inaltime, o suprafata de 360.000 de metri patrati. Clădirea are opt etaje la suprafaţă, patru niveluri subterane, şi două buncăre. Ghida ne spunea ca pentru construcţia sa au fost folosiţi un milion de metri cubi de marmură, 700.000 de tone de oţel şi bronz şi aproape cinci milioane de metri cubi de beton.

In 1990, nu știu ce afacerist american, Rupert Murdoch, a vrut sa cumpere cladirea, cu 1 miliard de dolari, dar oferta sa a fost refuzata. In prezent, Casa Poporului este evaluata la 3 miliarde de euro.

Noi nu ne așteptam la cea ne-au văzut ochii acolo. 😳 Am vizitat clădirea imediat după Revoluție, însă nu era finalizată. Mi s-a părut atunci o chestie prea mare și prea goală. Ei, ne-am schimbat părerea acum.

Mai jos, o sala care s-a vrut sa fie una de teatru, dar care a fost transformată in sala de conferințe după Revoluție.

Apropo, toate sălile sunt numite după un politician sau o personalitate istorică romana: Sala Nicolae Bălcescu, Sala Nicolae Iorga, Sala A.I. Cuza, etc.

Pe jos, din loc in loc, este redata in marmura “amprenta” clădirii, adică un fel de diagrama a ce corpuri de clădiri contine ea.

De menționat ca totul este făcut in România, de la marmura, covoare, tapiserii, tablouri, obiecte de decor. Singura excepție sunt ușile de la câteva Sali care sunt din mahon, lemn care nu se gaseste in țara și care a fost donat de prietenul Mobutu Sese Seko pentru întreținerea unor relații cordiale de prietenie și întrajutorare cu poporul roman. 😁

Ușile de mai sus sunt de la Mobutu. Personal. 😉

La primul etaj, in grandomania lui, Tătuca Ceaușescu a zis sa-i construiască doua scări care sa rupă gura târgului : una pentru el, alta pentru doamna inimii lui, Elena Ceaușescu. Fiecare ar fi coborât pe scara lui și s-ar fi întâlnit la mijloc sa se ia de mânuță.

Eu – surprinsă, ca sa nu spun șocată, de minunea de scara de marmura a lui Ceaușescu.

Iar asta este a doamnei lui.

In sala următoare, Sala Unirii, care este și cea mai frumoasa, după părerea mea, se dau baluri unde numai protipendada poate merge. Baluri vieneze, a specificat ghida. Am întrebat-o cum se face sa fim și noi invitați. Se pare ca se pot cumpara bilete ca sa participi la un asemenea “bairam”. Ceva de reținut. ☺️

Sala Titu Maiorescu. Este decorată in nuanțe roz pentru ca aceasta culoare este considerată neutra “in termeni politici”. Mi-am seama atunci ca fiica-mea este neutra ca Elveția; adora rozul din frageda pruncie. … Și soacră-mea la fel. 🙄

O curte interioară.

Ultima sala vizitată, cea de mai sus, da într-un balcon enorm de la care se vede panorama orașului și de la care Michael Jackson el însuși s-ar fi adresat fanilor la câțiva ani după Revoluție cu “Hello Budapest!” în loc de “Hello Bucharest!” 😆 Tot una, nu-i așa?…

Cam ăștia au fost cei 5% vizitați din Casa Poporului.

Ideea este ca am realizat acum ca nu avem de ce sa ne fie rusine ca suntem romani. Este o bijuterie aceasta clădire. Tot ce conține a fost făcut in țara (in afara de ușile din mahon ☺️). Sper sa aibă fonduri sa o întrețină încă ani de-a rândul de acum încolo.

Dacă aveți drum prin Bucuresti, merita văzută. Noua ne-a schimbat total perspectiva.

Și câteva poze de pe Lipscani acum. Arată mai fain decât zona centrală din Montreal (Vechiul Port adică).

Au mutat statuia cu lupoaica aici.