Am început ziua de azi cu o plimbare lejera in Bușteni. Soacră-mea si-a făcut un obicei din a-și cumpara, o data pe zi, un “kebab cu de toate” de undeva din centrul stațiunii. Dacă am văzut cum sta treaba, am zis sa o însoțim, prilej cu care sa vedem și noi stațiunea mai la pas așa, nu din mașina.

Fac o paranteza: am remarcat ca românii prefera mâncăruri “străine” in locul celor românești. De exemplu ieri, la Brașov, am făcut o oprire la un McDonald’s. Cum am spus și înainte, toaletele publice sunt o problema aici: fie greu de găsit, fie atât de mizerabile încât, eu cel puțin, ma blochez. Așa ca aleg sa urmez îndemnul altora de pe TripAdvisor si merg la toaletele de la restaurante gen fast food sau cafenele (Starbucks).

Fiind intr-un McDonald’s la Brașov, am vazut ca fetele care lucrau acolo nu mai pridideau cu treaba: familii întregi, tineri și mai in vârsta, se înghesuie la coada la junk food. 🙄 De ce, ma întreb eu…? Când mâncarea românească este de 10 ori mai buna?!…

Pe același principiu văd ca funcționează și soacră-mea: in loc sa gătească ceva bun și mai sănătos in casa, in fiecare zi merge pana in centru pentru un amărât de kebab. 🤦🏻‍♀️ Asta este, nu te pui in gustul omului…

Fiind cu ea, ne-am plimbat, mai la pas pentru ca merge încet, pe străduțele din centrul stațiunii. Este foarte curat peste tot, au chiar și un magazin Lidl și un Mega Image nou (magazine gen IGA sau Metro in Canada). Vanzatoarele sunt deosebit de politicoase și serviabile, exact ca la București. Pentru noi este foarte surprinzătoare atitudinea asta fata de clienți; o schimbare majora față de ce era acum 20 de ani.

Câteva poze din oraș mai jos:

Alta paranteza: am uitat sa mentionez ca fiică-mea este absolut fascinata de o potaie a unei vecine din curtea unde stam. Cum se trezește și o vede pe Luna, potaia din propoziție, alergând ca turbata in curte, cum nu se mai poate discuta cu dumneaei. Este complet focusată pe Luna, se joaca cu ea, o mângâie de a căpiat-o, etc.

Așa ca nu am avut încotro si a trebuit sa ne cărăm cu Luna după noi in oraș.

Lunei i s-a făcut sete pe parcurs. A trebuit sa ne oprim și sa hidratam cateaua. … Apoi, mergea ce mergea, și potaia se oprea pur și simplu fiindca obosea. După spusele soacra-mii, bietul patruped are “piciorușele” prea scurte și nu tine la drum lung. … Mare pacoste Luna asta… 🤦🏻‍♀️

In fine, am ajuns și la nemaipomenitul restaurant cu kebab, am achizițonat unul “cu de toate” pentru soacră-mea și, pentru ca ea obosise deja de la drum si caldura, a trebuit sa facem cale întoarsă către casa. Regretabil, dar asta este…

Pe drumul de întoarcere, George a dispărut la un moment dat din vizor, însă a reapărut dupa vreo 10 minute cu o lebeniță pe umăr:

Nu știu cum vom mânca acest pepene fiindca nu avem ce ne trebuie in coliba in care suntem cazați. Apropo, abia aștept sa plecam de aici. Număr zilele… Au mai rămas 6… după asta in curs.

Am ajuns într-un sfârșit la destinație și, după ce am lăsat-o pe soacră-mea acasă in siguranța, George a hotărât ca ar fi indicat sa mergem la Cota 2000 in Sinaia… desi se vedea din Bușteni ca era înnorat sus, la munte, iar prognoza meteo spunea ca va ploua toată după-amiaza.

Sotul meu este mai “spontan” de fel… nu ca mine care ma gândesc de n-șpe ori înainte sa fac ceva. Problema este ca atunci când ii intra ceva in cap este imposibil sa-i scoți din cap ideea respectiva, fie buna sau rea.

Eu, mai prevăzătoare, am zis ca nu are sens sa mergem acolo cand se anunța ploaie pentru tot restul zilei. Dar al meu era deja blocat pe Cota 2000 azi și … acolo am mers.

Am urcat cu mașina pana la Cota 1400. Drumul este bun, dar este pe serpentine. Deci, trebuie condus cu prudenta fiindca cei care vin de sus, în sens invers, accelerează ca tembelii și nu țin banda cum trebuie. Asta este alta chestie care ma stresează aici: șoferii depășesc pe linie dubla, in curbe, cand se satura de stat in coloana. Și este de-a dreptul periculos să-ți sara un tembel din asta in fata, din sens invers, când tu mergi cu viteza legală. … Încep acum sa înțeleg de ce oamenii aici sunt așa de religioși… și sa le acord circumstanțe atenuante. 🙄

Acest drum pana la Cota 1400 este presărat cu izvoare care curg din munte. Lumea se oprește sa-și facă plinul cu apa și sa culeaga “frăguțe” care se găsesc peste tot in jurul acestor izvoare. (M-am tâmpit și eu de vorbesc numai in diminutive de când am ajuns aici…)

Ne-am oprit si noi la unul care se cheamă “Lacrima”. Nu cea a lui Ovidiu, din păcate. 😆

Excelenta apa de băut. Rece și curată… “ca lacrima”.

Când am ajuns la Cota 1400, am remarcat ca nu exista drum in continuare pana la Cota 2000. Singura posibilitate de a ajunge acolo sunt telegondolele sau telecabina (asta este un pic mai ieftină ca preț decât cea de dinainte).

Am aruncat o privire in jur unde sa stationam mașina și, după câteva secunde de cugetare adânca, am zis sa procedam ca toată lumea aici: sa parcam exact sub semnul de parcare interzisă. 🤔 De ce sa plătim 20 lei sa staționam intr-o parcare, regulamentar, când putem trăi niște senzații tari (luam sau nu luam amenda, aceasta este întrebarea) și sa parcam pe marginea drumului, adesea intr-o rână, chiar sub semnul de parcare interzisă?! Dacă tot suntem aici, hai sa procedam precum localnicii. Știu ei mai bine. 🙃

Zis și făcut, parcăm mașina sub semnul de parcare interzisă; după care, Anna vede in apropiere un semn care indica prezenta urșilor in zona, precum și o cărare către un fel de Belvedere. O ia la goana ca apucata sa vadă priveliștea, însoțită de zbieretele lui taica-sau care-i “comunica” pe aceasta cale sa se uite pe unde calcă pentru ca abia plouase și se aluneca pe pietrele de pe cărare.

Dacă erau ursi in zona, după răcnetele lui George sigur s-au retras in bârlog.

După aceasta mini escapada, ne-am îndreptat către casa de bilete.

Sunt și câteva restaurante acolo. Unul cu un nume foarte original: “La ceaunul crăpat”. 👍

Cum era deja ora 3 pm și ultima coborâre de la Cota 2000 avea loc la 4:30 pm, ne-am urcat in telecabina pentru ca era deja gata de plecare.

Cu noi înăuntru mai erau încă vreo doua familii temerare și operatorul telecabinei. Începuse deja sa ploua bine.

Acum, recunosc, eu am rău de înălțime. Iar chestia asta cu telecabina nu este chiar indicata pentru mine: așa se bâțâia coșmelia respectiva… mai ales ca bătea și vântul. Nu mai zic ca de vrei sa te muți de la o fereastra la alta ca sa vezi priveliștea din alt unghi, debalansezi greutatea in interior și se bâțâie și mai tare toată jucăria. Eu și Anna am fost destul de îngrozite pana am ajuns sus. Ne-am ținut de toate barele acolo… iar asta mică nu mai înceta cu exclamațiile: “vai de mine și de mine!… vai de mine și de mine!” … Dă semne ca începe sa se descurce binișor in românește. 😊

Când ne-am dat jos, am răsuflat ușurate.

Vederea este magnifica. Chiar dacă am prins o zi ploioasa, vederea munților este ceva greu de redat in cuvinte.

Ne-am pus niște hanorace pe noi ca deja erau numai 15 C și am zis sa ne fâțâim un pic in zonă înainte sa coboare ultima telecabina.

George a ținut neaparat sa se pozeze cu operatorul telecabinei. Nu am înțeles de ce, dar i-am tras in poza.

Apoi am urcat o movilă plină de pietre ca sa putem admira toată priveliștea ceva mai de sus.

După care cei doi turbați, la îndemnul turbatului senior, au hotărât sa o ia la goana prin ploaie pana sus pe dealul din spatele telecabinei.

Idee cât se poate de proasta. Evident, eu nu am participat la asemenea aiureală și, după ce am văzut ca ploaia se întețise, am revenit în clădirea cu telecabina. Cei doi însă și-au continuat drumul pana sus. La un moment dat, a început sa cada și niște grindina, așa frumos… moment in care am început să-l înjur in gând pe al meu cu ideile lui “spontane”, cu tot. Mai ales ca nu-i mai vedeam deloc in câmpul meu vizual și deja îmi făceam scenarii cum vor reveni zgârâiati și, eventual, plini de sânge, in caz ca ar fi alunecat pe pietrele alea ude de la ploaie.

Din fericire, au revenit doar așa:

Buni de stors. Efectiv, hanoracele lor musteau de apa. La 15 C, uzi leoarcă… e și asta o chestie. Dacă as fi avut sticla cu țuica pe care am primit-o cadou de la o buna prietena din București, le-aș fi turnat-o pe gât la amândoi. … Ce sa mai zic, se citește satisfacția pe mutrele lor… 🙄

I-am scos Annei hanoracul fiindca curgea apa șiroaie din el și i l-am dat pe al meu care era mai puțin ud. Dupa care, am luat imediat următoarea telecabina care cobora la Cota 1400.

Ajunși acolo, George ne-a lăsat la un restaurant să-l așteptăm sa vina cu mașina sa ne ia ca sa nu mai mergem noi prin ploaie… De parca exact asta mai conta la momentul respectiv, dar in fine…

In timp ce taică-său alerga la mașina, prin ploaia cu clăbuci, Anna remarca o dugheana unde o tanti foarte drăguța servea niște înghețată. O idee genială, de-altfel, atunci când ești ud pana la piele… In fine, gusturile nu se discuta. 5 minute mai târziu, tanti i-a pus in brațe un bubble waffle:

La noi nu cred sa fi apărut tipul asta de înghețată: fructe, ciocolata, înghețată, frișcă, totul împachetat într-un gofre (adică o gogoașa mai distinsa). Numai chestii hrănitoare…

După ce am împărțit minunea asta de bubble waffle fiindca era prea mult pentru un copil, Anna ne-a declarat mulțumită: “Mi-ar fi părut foarte rău sa nu fi mâncat așa ceva dacă tot am venit pana aici. Este foarte buna!”

După care ne-am urcat in mașina, am dat drumul la caldura și am coborât pana in Sinaia; apoi, am luat-o din nou pe faimosul DN1 unde am mers la pas cam vreo ora (numai 6 km distanță față de Bușteni), bara la bara, pana la coliba unde suntem cazați. Unde ne-am făcut un duș fierbinte, ne-am uscat și ne-am uitat la un serial de comedie: “Primăverii” parca-i spune, cu Maia Morgenstern în rol principal. Destul de haios, de-altfel. Când ajungem la noi acasă, o să-l caut pe internet să-l vedem de la început. Se pare ca are mult succes și a fost premiat recent.