Ieri, venind cu Anna de la antrenamentul de înot, discutam cu ea despre scoală, prietenele ei, temele zilnice – într-un cuvânt, micul ei univers actual. Dintr-una în alta, ascultând-o palavragind, am înțeles ca trece acum prin faza în care părerea celorlalți din jur este cam tot ce contează. Ce-i comunicam noi, familia ei, nu are niciun ecou. Este de curând intrata în adolescenta și tot ce dorește este sa placa și sa fie acceptata de gașca populara a scolii. Sa fie ca toată lumea, sa nu iasă în evidenta cu nimic. Chestie care ma răscolește, sa spun asa, fiindcă, dupa mine, ar trebui sa procedeze exact pe dos. Adică, sa-i trimită la naiba pe toți cu ideile lor convenționale și sa facă exact ce simte și ce-i place. In absolut orice. Pentru ca viata e scurta și fiecare secunda în care ezita sa fie altfel nu se mai întoarce.

Sunt recunoscatoare pentru oportunitatea asta pe care viata mi-o oferă de a re-explora cu fiica mea aceasta perioada dificila pe care eu am cam detestat-o. Sper sa stiu sa o îndrum acum, prin prisma unor ani de experienta, multor șuturi în fund, dezamăgiri și lecții destul de brutale.

Când eram numai cu vreo 2-3 ani mai mărișoară decât Anna mea, am avut marea șansa sa-mi pice sub mana cartea lui Nikos Kazantzakis, “Zorba Grecul”. Era o copie destul de veche, cumpărată de tatăl meu cu multi ani înainte. Cum la vârsta aceea cititul era absolut ocupația mea favorita, am început sa o răsfoiesc curioasa. Nu știam atunci ca aceasta carte avea sa-mi fie un fel de îndrumar spiritual cum sa-mi trăiesc viata. Evident, la 14-15 ani nu înțelegeam toată profunzimea celor descrise în acel roman, dar le intuiam. De atunci, l-am recitit de multe ori și, încă surprinzător, de fiecare data descopăr noi lecții de viata … pe care mi-as dori acum sa i le torn în cap cu polonicul fetei mele. De-ar fi posibil numai…

Si uite asa, dintr-una intr-alta, ascultand-o pe Anna vorbindu-mi de ale ei, m-au napadit dintr-o data amintirile. Acest roman al transformării, al acceptării de sine, al luptei cu sine este mult prea complex, mult prea amplu pentru a-l descrie eu, aici, acum. Povestea oricum, cred că o cunoaşte mai toată lumea. În mare, filmul pe care l-am văzut şi eu de câteva ori, redă aspecte din carte, fără a avea însă vocea şi peniţa acestui minunat scriitor şi farmecul acestei cărţi a cărei taine eu încă le descopăr. De rumegat, cred că mi-ar trebui alte câteva lecturi pentru a putea medita cu atenţie la toate învăţăturile, la toate minunăţiile ce ies ca nişte raze din paginile acestei cărţi.

In “Zorba Grecul”, Nikos Kazantzakis surprinde destinul a două personaje care aparţin a două generaţii diferite: Zorba, la cei şaizeci de ani ai lui, dansează ca un zeu şi cântă la santuri. Jupânul este însă tânăr, până în treizeci de ani, şi scrie cărţi. Primul se poartă de parcă n-ar muri niciodată. Al doilea se poartă de parcă ar muri în orice clipă. Aparent două personaje antagonice, cei doi leagă o prietenie strânsă în expediţia de câţiva ani de pe insula Creta.

Pe tot parcursul lecturii acestui roman remarcabil, mi l-am imaginat întotdeauna pe Zorba în persoana lui Anthony Quinn, nimeni altul.

Pe Zorba mi l-am inchipuit străbătând lumea, trăind bucurii și suferințe, gustând din pocalul cu vin grecesc şi din carnea de oaie la proţap de pe malurile Cretei. Cred că e singurul personaj vicios din literatură pe care-l admir si-l respect. Zorba a fost un om care a preţuit viaţa, care a acceptat omul prin omenia sa şi nu prin rasă ori religie, care a admirat femeia pentru simplul fapt de-a fi femeie şi nu pentru că e tânără sau frumoasă.

Mai jos nişte citate din carte aici care, pe mine, m-au marcat:

” Există tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt.”

” Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber”.

” Fiecare om are câte-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, după mine, e să n-ai niciuna.“

“Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.”

” Pe bunul Dumnezeu, nici cele 7 caturi ale cerului, nici cele 7 caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului îl cuprinde. Aşa încât, să nu răneşti niciodată inima omului.“

“Cine a creat oare acest labirint al nesiguranței, acest templu al trufiei, acest urcior de păcate, acest ogor semănat cu mii de vicleșuguri, aceasta poarta a iadului, acest coș plin pana la refuz de șiretlicuri, aceasta otrava care aduce cu mierea, acest lanț care ii tine pe muritori înlănțuiți de pământ: femeia?”

“Nenumărate sunt bucuriile acestei lumi – femeile, fructele, ideile. Dar sa străbați o mare ca asta, pe-o toamna blândă, șoptind numele fiecărei insule, cred ca nu exista bucurie care sa cufunde mai mult sufletul omului în paradis“.

” Epuizează-ţi manifestările sufletului printr-un zâmbet. “

“ Nu există surd mai rău decât acela care nu vrea să audă. “

“Nu mi-e rușine sa plâng, nu, dar numai în fata bărbaților. Noi, bărbații, formam un fel de gașcă, nu-i asa? Nu-i rușine. Dar de fata cu muierile trebuie sa te arăți totdeauna viteaz. Altfel, daca ne apucam și noi sa miorlăim, ce-o sa se aleagă de nefericitele astea? Are sa vie sfârșitul lumii“.

“Pentru ca se face treaba pe jumătate, că-și spun oamenii oful pe jumătate, ca-s păcătoși și cinstiți pe jumătate, de-aia e lumea în starea jalnica în care e acum. Mergi pana la capăt, lovește cu putere, nu-ți fie teama și vei birui. Bunul Dumnezeu ii e de o suta de ori mai scârbă de o jumătate de drac decât de un drac și jumătate”.

“…Lasa oamenii în pace, jupane, nu le deschide ochii. Dac-o sa le deschizi, ce-o sa vadă? Mizeria in care trăiesc. Lasă-i incolo, sa viseze mai departe.”

Fascinant este modul in care Zorba se raportează la viata, minunându-se in fiecare zi de frumusețea creației lui Dumnezeu. Filozofia sa de viata, despre legătura cu Dumnezeu, despre om, bărbat si femeie, deși este cea a unui om simplu, lipsit de scoală, este una profunda pe care nici o învățătură nu o poate oferi fără experienta.

De o trăire senzațională sunt pasajele în care Zorba isi descrie propria relație cu Dumnezeu:

” – Nu, nu cred în nimic, de cate ori să-ți mai spun? Nu cred în nimic și în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru ca Zorba ar fi mai bun ca alții, nici vorba de-asa ceva! O bruta și el. Dar cred în Zorba pentru ca e singurul pe care-l am sub stăpânirea mea, singurul pe care-l cunosc; toți ceilalți, niște năluci. Cu ochii lui vad, cu urechile lui aud, cu mațele lui mistui. Toti ceilalți, iți spun, niște năluci. Cand o sa mor eu, totul o sa moara. Întreaga lume zorbeasca se va nărui!”

„Zorba Grecul” este o carte minunată, şi minunat de dureroasă, toate în acelaşi timp. De ce? Probabil fiindca realizam că, în lumea reala, Zorba este un ideal; unul greu de atins, poate chiar utopic. Suntem cu toții prinşi în lanţurile societale, fără putere de a ne dezlega. Libertatea aceea pură dupa care multi alergam… cel mai probabil, o cautăm acolo unde nu trebuie.

Zorba ne indruma cautarile catre noi înșine: libertatea interioara. Facem, probabil, o mare greșeală când alergam dupa rutină, stabilitate. Viața se reduce la simpla alegere între supunere în fata convențiilor și curaj – cel vecin cu nebunia. Cei care aleg prima opțiune învață, studiaza. Cunoștințele oferă o alegere informată; în același timp, insa, te aruncă într-o disperare crunta pentru ca îți demonstreaza ca nu exista liberul arbitru.

Cei care aleg a doua opțiune aleg să trăiască ca Zorba. Acest grec care dansează dansuri nebune pentru a uita totul, care se bucură de cele mai simple lucruri din viață si care nu pune preț pe convențiile sociale.

“Zorba Grecul” este o carte despre viață, despre iubire, despre pasiune, despre cum să trăim fiecare experiență la maximă intensitate, despre simplitate, filozofie de viaţă, uimire, puțin cinism, multe dileme, trăiri şi îndoieli. Este un roman care se citește pe îndelete, se savurează, se lasă din mana pentru a fi pătruns de emoțiile evenimentelor. O adevărată capodoperă a literaturii universale. Iar pentru mine, un îndrumar dupa cum ar trebui trăită viata. Pe care, sper eu, sa il aprecieze si fiica noastra, intr-un viitor nu prea indepartat.

• WordPress