De câteva zile tot cuget la teoria lui J. Peterson în privința persoanelor agreabile. Destul de frapanta, trebuie sa recunosc. Pentru referință, aici este schimbul sau de opinie cu o jurnalista super isteață: interviu în engleza

El zice asa: există o trăsătură de personalitate cunoscută sub numele de “agreabilitate“. Știm cu toții ca oamenii agreabili sunt buni, plini de compasiune și gata oricând sa-i ajute pe ceilalți. Mai mult, persoanele agreabile evita conflictele, sunt docile și urmează cu ușurință ordine. Exemplul imediat pe care-l pot da este cel al colegilor mei canadieni, care stau cuminți și nu zdruncina barca prea mult la serviciu de teama sa nu fie admonestați de șefi, dați afara, etc. Model pe care a trebuit și eu sa-l urmez, odată ajunsa la maturitate, dupa ce mi-am luat-o peste cap de multe ori și trecând asta la capitolul dureros al “experientei de viata necesara în Canada”.

Pe de altă parte, persoanele dezagreabile tind să se pună ele pe primul loc și să avanseze cu ușurință în medii sociale competitive. In schimb, ele au “darul” de a înstrăina oamenii, au tendința de a se tine departe de grupuri și pot manifesta diferite probleme (în cazurile extreme), gen cele de gestionare a nervilor când sunt stresați. Mai mult, a fi nonconformist în societate prezintă un dezavantaj evident, și anume că opiniile nonconformistului sunt mai puțin susceptibile de a fi auzite și urmate, nemaintrand în șabloanele societale pre-stabilite și având slabe șanse de a se impune într-o dezbatere sau o negociere cu ceilalți.

Mergând pe ideea aceasta, se sugerează ca persoanele dezagreabile – la locul de munca, de exemplu – au un fel de a gândi independent, nu se iau dupa toată lumea, și au tendința sa fie genul de angajați care observa și atrag atenția asupra eventualelor falii în sistemul de gestionare, cu mult înaintea celor cu o personalitate  agreabila.

Pana aici, ii dau intru totul dreptate.

Peterson merge mai departe și spune ca oamenii agreabili sunt plătiți mai puțin decât oamenii dezagreabili pentru același job. Da, asta este cat se poate de corect. Când nu știi sau nu poți sa îți ceri drepturile, exact asta se întâmplă. Am trăit-o pe pielea mea și am văzut-o și la alții.

Foarte interesant este, însă, ce urmează: Peterson afirma ca femeile sunt mai agreabile decât bărbații. Sunt plăcute și blânde, nu cer măriri de salariu la serviciu și nu creează probleme majore, de regula. Prin urmare, el trage concluzia ca femeile sunt plătite mai puțin pentru același job pe care-l fac bărbații, pentru ca sunt mai agreabile, mai plăcute și mai prietenoase decât aceștia. A face scandal și a da cu pumnul în masa este un comportament tipic masculin. Nu ca nu ar exista și femei care procedează asa, dar acelea sunt o minoritate.

Datorita acestor afirmații, Peterson a fost aspru criticat, deși a subliniat ca nu este, în esență, nimic greșit cu a fi o persoana agreabila. El adaugă ca femeile dezagreabile procedează exact pe dos de ceea ce ne-am aștepta: adică, se concentrează pe cariera, amână vârsta sa facă copii, nu se căsătoresc, etc. Criticii lui Peterson nu neaga faptul ca femeile sunt, în medie,  mai agreabile decât bărbații sau ca, abordând un comportament dezagreabil, le-ar înlesni enorm ascensiunea profesionala în medii de munca competitive. Criticile la adresa lui se bazează, în mod majoritar, pe ideea greșită că Peterson ar subînțelege că femeile sunt inerent inferioare bărbaților.

Eu nu sunt de-acord cu asta: am ascultat multe din conferințele sale pe Youtube și am înțeles exact ce a vrut sa spună. Peterson susține ca femeile, ființe agreabile prin natura lor, nu știu sa se afirme, deci nu sunt în stare sa ceara / negocieze un salariu mai bun. Concluzia evidenta: sunt plătite mai prost decât bărbații pentru același job.

Are dreptate Peterson în teoria sa vizavi de persoanele (femeile) agreabile?

In primul rand, ar trebui sa facem un test de personalitate sa vedem cat de agreabili sau dezagreabili suntem, corect?!

Tocmai l-am terminat pe al meu și, surprinzător, am obținut numai 21% la capitolul agreabilitate. 😕 Dupa șocul inițial, am citit și explicația. Alt șoc mai mic: un scor scăzut la factorul de agreabilitate (la testul asta) denota o persoana cu multa compasiune, dornica sa se facă plăcută de alții, care respecta autoritatea, politicoasa, care prefera cooperarea în locul competiției și al conflictelor, și care nu încearcă să-și impună voința asupra altora. …Ce sa zic?!… M-a nimerit.

Similar, am obținut scorul de 89% la conștiinciozitate (etica de munca), 13% la factorul de extraversiune și 80% la anxietate și tendința de a panica. Din nou, nimic surprinzător în ce ma privește.

Educația primita, tipica “generației cu cheia de gat” a anilor 1970-1980, a fost mai puternica decât natura mea destul de belicoasa la origini. A fi blândă, cuminte, respectuoasa, în banca mea, muncitoare, modesta erau calități foarte la moda pe atunci. Ce nu a funcționat cu vorba buna, a mers foarte bine cu masurile coercitive tipice acelei perioade. Si uite asa, în timp, am devenit o persoana mult mai agreabila decât m-a lăsat mama natura.

Partea tragicomica este ca aceste “învățături” primite la o vârstă frageda, care, acum câteva decenii asigurau categoric admirația târgului vizavi de părintii care le administrau odraslelor lor … nu prea mi-au folosit în Canada. Aici se punea (și încă se pune) emfaza pe oameni care știu sa se afirme, care nu se dau înapoi în a-și afirma opiniile, care vor sa iasă în fata și care se lauda pentru fiecare fleac și-l exagerează de parca ar fi făcut cine știe ce, care pupa în fund șefi și astfel ajung “departe”. Iar eu… “civilizata” fiind cum am spus mai sus, mi se părea șocant sa ma laud prostește în fata altora, sa ma impun cu ceva sau sa bat cu pumnul în masa sa-mi cer drepturile când imi erau încălcate. Asemenea atitudine era în total dezacord cu tot ceea ce fusesem învățată sa fiu și sa fac. A urmat, pentru mine, o perioada de căutări si confuzie totala care m-au bulversat ani la rand.

Reacția mea: ca o persoana agreabila ce devenisem, am preferat mai degraba sa plec din medii stresante, sa ma străduiesc singura mai mult și sa ma afirm prin calitatea muncii mele. Nu am beneficiat niciodată de vreun ajutor de la nimeni în a fi promovata la serviciu, detest sa lingușesc oamenii ca sa sar etape și sa ajung mai sus, profesional. In schimb, am ajutat pe multi alții. Adesea, fără vreo urma de mulțumire, ba din contra. Ca urmare, mi-am pierdut încrederea în oameni.

Ca sa pună capac la toate, nu știu ce studiu publicat anul trecut în American Psychological Association a explicat de ce persoanele agreabile înfrunta mai multe dificultăţi financiare comparativ cu persoanele mai puţin agreabile. Acest lucru se întâmplă nu pentru că sunt mai cooperante şi mai darnice, mai altruiste, ci pentru că nu pun atât de multă valoare pe avantajele financiare cum o fac persoanele dezagreabile. Concluzia studiul a fost ca agreabilitatea este asociată cu un venit mai scăzut.

…Toată chestia asta este un sir de acțiuni și reacțiuni ca în Lanțul slăbiciunilor al lui Caragiale. Mare păcat ca părintii nu reflecta mai profund asupra manierei în care-și educa copiii. … Sa-si pună întrebarea – oare le va folosi copiilor mei la ceva sa fie cuminți, agreabili și politicoși sau, mai degrabă, ii va împiedica sa se afirme și să-și îndeplinească visurile? De ce se mai “educa” în ziua de azi copiii sa fie cuminți, buni și ascultători când este clar ca aceste calități nu sunt căutate în societatea actuala? Sunt de părere ca este o greșeală fundamentala, cu repercursiuni grave în viitor.

Sunt novice în studiul psihologiei. Imi place sa citesc despre asta și sa ma informez. In ciuda unor cunoștințe superficiale în domeniu, am avut totuși intuiția sa nu-mi educ fiica urmând același precepte dupa care am fost eu crescuta. Mi-am dorit în mod special sa nu fie ca mine. Vreau sa fie o persoana directa, sa spună ce crede fără temeri, să-și apere propriile opinii, și sa știe sa se afirme. Mai mult, am dus-o la înot de la vârsta de 9 luni și pana acum în ideea de a-i cultiva spiritul de competiție – în primul rand cu ea însăși, spre a se autodepăși și a progresa. La fel, am vrut sa învețe succesul și eșecul de la o vârstă frageda, prin competiții sportive, sa știe să-și gestioneze sentimentele de bucurie sau de înfrângere, și sa devina astfel mai rezilienta. I-am încărcat voit programul cu activități sportive, pe lângă cele școlare, sa o învăț să-și gestioneze timpul de la vârsta asta, nu odată ajunsa adult. Insist în permanenta sa lucreze la proiectele școlare care i se dau deja din momentul în care le primește, nu în seara dinaintea zilei când trebuie sa le predea. De anul trecut am început sa o las să-și facă singura temele fiindcă nu vreau sa devina dependenta de mine sau de tatăl ei în a le completa corect și la timp. Toate astea în ideea de a o ajuta sa ajungă o tânără femeie care are încredere în ea însăși, sa fie convinsa ca poate reuși orice trăznaie ii va trece prin cap, sa fie optimista, responsabila, constanta în comportament … și care sa știe sa se laude singura. Asta este o calitate foarte importanta aici. 😉

Asadar, am ajuns la concluzia ca J. Peterson are dreptate: femeile, fiind majoritar persoane agreabile (natural sau ajunse astfel prin metode educative coercitive), ajung sa fie plătite mai puțin, pentru același job pe care-l fac bărbații. Nu pentru ca sunt mai slabe sau inferioare bărbaților, ci pentru ca nu știu să-și ceara drepturile și sa se afirme.

Iar noi, părinții de tinere fete, suntem direct responsabili daca se va perpetua sau nu aceasta stare de fapt.