Săptămâna trecuta am pornit la o drumeție prin Parcul Gatineau, la vreo 20 km de casa. Suntem norocoși ca locuim atât de aproape de aceasta oază naturală care acoperă 361 km pătrați de dealuri și pădure. Frumuseţea peisajelor, bogăţia florei şi a faunei și apropierea de centrul orașului îl fac un adevărat paradis pentru activități în aer liber, cum ar fi drumeții, ciclism, canotaj și schi de fond.

Întotdeauna mi-a plăcut sa ies în aer liber, sa merg pe jos și sa respir aer curat. Cum vine sfârșitul de săptămâna, cum pun la cale o ieșire undeva sa vedem natura care ne înconjoară și sa uitam de rutina zilnica și de orice alte probleme. De data asta, am zis sa mergem în sectorul Lauriault al acestui parc minunat: aflasem de pe internet ca ar fi acolo o cascada și niște ruine de văzut, aduse chiar de dl. William Lyon Mackenzie King.

Un pic de istorie: Dl. Mackenzie King a fost cel de-al zecelea prim-ministru al Canadei, mai precis din 1921 până în 1930 și din 1935 până în 1948. Prim-ministrul canadian cu cel mai îndelungat serviciu, el a îndrumat Canada în perioada industrializării, marea criza economica din anii 1930 și cel de-al doilea război mondial. A părăsit politica în 1948, s-a refugiat la domeniul său și a murit în 1950. Ca fapt divers, portretul sau se găsește pe bancnotele canadiene de cincizeci de dolari, iar statuia sa este ridicata pe Dealul Parlamentului din Ottawa. Se povestește că, în viata privata, îi plăcea să apeleze la spirite, era convins de existența fantomelor și a apelat la sfaturile mamei sale chiar și după ce aceasta a murit. După ce a petrecut aproape cincizeci de ani înfrumusețând și mărindu-și proprietatea care azi ii poarta numele în Parcul Gatineau, el lăsat-o moștenire canadienilor, stingându-se (dupa o pneumonie) fără urmași.

Ne-am îndreptat deci către Domeniul Mackenzie King, la parcarea nr. 6 din Parcul Gatineau. Pentru cei interesați, în acest moment al anului, parcarea este gratuita. In mod normal, se plătesc vreo 12$ toată ziua.

Cum am coborât din mașina, niște afișe mari indica hărți ale diferitelor trasee în pădure. Cum eram pornita sa mergem pe traseul Lauriault – cascada – ruine, l-am ales pe acela (bulina albastra, numărul 7 pe hărțile respective).

Ca teren este plat la început, dar se complică mai incolo, in sensul ca sunt foarte multe pietre si rădăcini de copaci; ceea ce-l face destul de accidentat pe alocuri. Ideea este ca nu te poți lasă furat de peisaj și pasarele, ci trebuie sa te uiți pe unde calci.

La vreo 1,5 km de la locul de parcare am dat de cascada Lauriault. Nu e cine știe ce acum, in perioada asta a anului, pentru ca nu a plouat destul, iar volumul apei este foarte mic. Ca sa nu zic aproape inexistent. Se pare însă ca primăvara, când se topește zăpada, este chiar o priveliște interesantă cascada asta. Bine, cred ca și drumul prin pădure atunci necesita niște cizme ca lumea sa poți înainta prin noroaiele respective…

Se poate merge pana aproape de cascada, dar eu personal nu am insistat fiindca nu era nimic excepțional de văzut. Doar pietre și rădăcini de copaci. Cei doi exploratori ai mei însă nu s-au declarat muIțumiți pana când nu au mers pana acolo jos.

Se poate sta și admira priveliștea, este chiar și o banca supradimensionată acolo. Anna, evident, a vrut sa stea pe marginea prăpastiei ca așa este mai cool.

După ce am văzut tot ce era de văzut acolo, ne-am îndreptat catre ruinele Abbey (mănăstire). Drumul urca și tot urca prin pădure, plin de pietre și rădăcini de copaci la tot pasul, dar e fain. Natura este superba, aerul este curat, iar veverițe peste tot. Personal, mi-a fost un pic teama pentru ca in perioada asta a anului urșii negri din parc sunt pe cale de a hiberna, dar nu chiar… Sunt încă functionali, si numai gândul sa ne iasă unul in cale îmi ridica adrenalina la cote maxime. Din fericire (pentru mine; George a detestat asta), drumul in acest sector al parcului Gatineau este unul foarte umblat, intersectându-ne cu mulți nebuni ca noi. Chestia asta pe mine m-a liniștit; nu eram singuri și neliniștiti in pădure.

După vreo 20 minute de urcat pe coclauri am ajuns la o belvedere care se cheamă Lauriault. Cu banca. De unde se poate admira o parte a povârnișului Eardley. Acesta reprezinta frontiera dintre scutul canadian, care acoperă mai mult de jumătate din Canada, și câmpiile fluviului Saint Laurent. Se ridică la 270 de metri deasupra Văii Ottawa și se întinde pe mai mult de 30 de kilometri.

Începând de aici ne-am cam rătăcit. Ideea era sa vedem ruinele Abbey, dar n-am mai văzut indicatoarele cu pricina și am continuat sa mergem prin pădure. Eu, ca multe femei care se respecta, sunt complet nulă la orientarea in spațiu. Noroc ca George este mai pe faza la treaba asta, altfel cred ca și la ora asta rătăceam aiurea prin pădure. 🤣

După nu știu cati alți zeci de metri străbătuți prin flora și fauna canadiana, dar care mie mi s-au părut kilometri din cauza panicii ca ne-am pierdut acolo, am ajuns la un lac. Mulvihill Lake pe al sau nume.

Acolo ceva băștinași prinseseră niște raci. Sau, cel puțin, asta cred ca erau specimenele de mai jos.

După acest scurt popas, George a preluat comanda și ne-a incurajat cu un îndemn călduros: “haideți, veniti după mine ca vă duc numai la bine!” 😄

Evident, ne-a ghidat prin toate coclaurile, unde nu era niciun drum făcut de om, de ne-ar fi trebuit o maceta sa tăiem crengile care ne intrau in ochi, ne-am și umplut de ciulini… Dar, într-un sfârșit, am ajuns la un drum asfaltat. Undeva lângă acel lac tare frumos.

Din fericire, el ne-a condus pe un alt drum mai scurt, care tăia prin proprietățile private ale unora de acolo. Anna chiar comenta ca, de ne prinde careva, suntem buni de plata. Poate ne și dau in urmărire și ne vedem la telejurnalul de seara. 😆 Arătam ca niște amărâți, plin de ciulini și noroi, transpirați și obosiți.

Dar a meritat: am văzut niște case acolo o splendoare. Nici nu mi-am închipuit ca se pot construi case in Parcul Gatineau. Trăim cu impresia ca este o rezervație naturală protejata și ca nu se poate construi nimic acolo. Ei bine, nu-i așa.

Într-un final, după vreo 6 km in total, am ajuns la liman.

O experiența pe care, sper eu, sa o repetam și weekendul asta. 😆