Ieri ne-am început programul de umblat prin oraș ceva mai târziu, deoarece primul obiectiv de vizitat din lista noastră, Galeria Doria Pamphilj, deschide numai la 10:00. Așa ca am dormit până la 7:30, un adevărat record de când am ajuns la Roma. Nu știu ce se întâmpla, ma trezesc zilnic in jur de 5:00, după care ma fâțâi prin camera și-i trezesc și pe George și Anna. 🫣

Proprietarii boutique hotelului la care stam aici, un cuplu gay foarte haioși și vorbăreți, ne servesc in fiecare zi un mic dejun nemaipomenit: cafeluța, un munte de croissants și chocolatines, iaurt cu fructe, sandwiches, etc. După care stau și chibițează pe lângă noi, întrebându-ne dacă am fost sa vedem asta, dacă o vom vedea pe ailaltă, etc. Unul din ei este din Roma, celălat din Napoli.

Sătui de caldura le spunem ca am vrea sa mergem și la o plaja într-una din zile; deci, la care ne sfătuiesc sa mergem sa ne răcorim un pic? Napolitanul, gesticulând in stilul caracteristic, ne zice imediat: fie plaja de la Santa Severa, fie cea de la Santa Marinella. Sunt cele mai curate plaje lângă Roma. Ne arată apoi niște poze pe celular cu locațiile respective, absolut de vis!

Atât i-a trebuit lui George sa audă: gata, azi mergem și la plaja! Sincer, eu nu prea aveam chef sa ne trambalăm până acolo pentru ca amândouă locațiile sunt cam la 1 ora de Roma și trebuia sa luam un tren pana acolo. Dar numai gândul de a ma bălăci in mare și de a nu mai umbla pe asfaltul canicular din centrul orașului, in miezul zilei, m-a făcut să-mi schimb părerea. Așa ca ne-am pus costumele de baie pe noi și am purces la drum.

Prima oprire: Galeria Doria Pamphilj.

Palatul și Galeria Doria Pamphilj este o bijuterie de clădire chiar în plin centrul Romei, cam la jumătatea distanței dintre Fontana di Trevi și Panteon.

De-a lungul anilor, Palazzo Doria Pamphilj a suferit modificări și a devenit celebru, pe măsură ce diferiți membri din familia Doria au locuit în camerele sale. De asemenea, a suferit multe renovări, în funcție de gusturile vremii. Un prilej special de renovare a avut loc cu ocazia căsătoriei lui Andrea IV Doria Pamphilj Landi cu Prințesa Leopoldina Maria de Savoia, în 1767.

Un aspect interesant este că o mare parte din colecția de artă de la Palazzo Doria Pamphilj provine dintr-o căsătorie care, la vremea respectivă, nu a avut tocmai binecuvântarea familiei. Camillo Pamphilj a decis să nu accepte o funcție de cardinal, deși unchiul său (Papa) i-o oferise, și s-a căsătorit cu Olimpia Borghese. Familia a fost atât de nemulțumită de acest lucru, încât proaspătul cuplu a petrecut o perioadă de timp în exil la palatul Olimpiei de la țară (Palazzo Aldobrandini) pentru a evita orice conflict cu Papa.

Palatul a fost construit inițial pentru familia Pamphilj (Papa Inocențiu al X-lea aparținea acestei familii). Cum familia Pamphilj a rămas fără moștenitor în secolul al XVIII-lea, Papa Clement al XII-lea a hotărât să doneze întreaga proprietate familiei Doria. Această mare colecție de tablouri, mobilier și statuete a fost adunată încă din secolul al XVI-lea de către familiile Doria, Pamphilj, Landi și Aldobrandini, reunite acum prin căsătorie și descendență sub numele simplificat de familie Doria Pamphilj. Palatul și galeria sunt în continuare proprietatea privată a vechii familii nobile romane. În cadrul colecției se regăsesc opere de artă semnate de Titian, Rafael, Caravaggio, Correggio și Vélazquez.

O vizita a Palatului și Galeriei Doria Pamphilj este, de fapt, o incursiune în lumea aristocrației romane din secolele XVII și XVIII. Palatul a fost inaugurat pentru prima dată de prințesa Orietta Pogson Doria Pamphilj. În prezent, urmașii ei locuiesc în Palazzo și se ocupă în continuare de restaurarea acestuia.

Mii de oameni îl vizitează în fiecare an; cu toate acestea, este unul dintre cele mai puțin frecventate obiective istorice din Roma.

Vizitarea Muzeului Doria Pamphilj a fost o adevărată încântare pentru mine, ca o adevărata iubitoare de artă ce imi place sa cred ca sunt. Foarte rar te poți bucura de artă autentică în cadrul său istoric original, o experiență de genul “ca pe vremuri”. În plus, galeria nu este aglomerata: se poate admira în liniște și pace, fără a fi bruscat de mulțimi transpirate și de selfie stick-uri.

După ce ne-am răcorit un pic si ne-am umplut sticlele cu apa rece de la una din numeroasele fântâni cu apa potabilă din oraș,

… am pornit către cel de-al doilea obiectiv pe lista noastră:

Terme di Caracalla

Printre cele mai frumoase și mai luxoase băi ale Romei, proiectate pentru a primi aproximativ 1.600 de vizitatori, Terme di Caracalla au continuat să fie folosite până în secolul al VI-lea. Ruinele existente, împreună cu săpăturile și restaurările moderne, sunt cele mai mari dintre toate băile romane care au rezistat pana azi și constau dintr-un complex de săli de baie înalte și cu boltă, care acoperă o suprafață de 230 pe 115 metri, având curți și încăperi auxiliare, înconjurate de o grădină cu terenuri pentru exerciții și jocuri (palestra).

Băile lui Caracalla aveau trei camere de baie principale: frigidarium, sau camera rece; caldarium, sau camera caldă; și tepidarium, sau camera călduță.

Între frigidarium și tepidarium se afla marea sală, care era acoperită de o boltă enormă cu ferestre, un prototip al naosurilor boltite din bisericile medievale. Existau, de asemenea, piscine mari în aer liber. S-a folosit marmura din greu, iar sculptura, mozaicurile, frescele și alte decorațiuni i-au înfrumusețat interiorul.

Apa era adusă de la izvoarele din Subiaco, la 100 km de Roma, prin intermediul apeductului Aqua Marcia și a unei porțiuni de conductă speciala numit Aqua Marcia Antoniniana.

Apa ajungea la un rezervor enorm, împărțit în 18 compartimente și cu o capacitate de 80.000 de metri cubi. De acolo, cobora prin gravitație în conducte și traversa grădinile pentru a ajunge la aceasta clădire.

Problema aprovizionării cu apa rece a fost relativ ușor de rezolvat, însă problema apei calde a fost mai complexă. Soluția găsită a fost prin instalarea unor cuptoare interioare și exterioare, în care sclavii alimentau focul. În funcție de încăperea în care te aflai, apa era încălzită sau răcită diferit. Pentru o mai bună difuzare a căldurii, se folosea o instalație termică, destul de practică și eficientă.

Complexul putea găzdui confortabil aproape 2.000 de persoane în același timp, fie că este vorba despre băi fierbinți, reci, sauna sau piscina în aer liber (de dimensiunea unei piscine olimpice de astăzi).

Băile lui Caracalla au rămas funcționale până în anul 537 d.Hr., când catolicismul s-a impus și a interzis utilizarea băilor ca divertisment. Evident… 😦

Unele din băile gigantice de marmură, sculptate dintr-un singur bloc, au fost mutate în centrul Romei pentru a fi folosite ca fântâni. Cea mai faimoasă sculptură, grupul numit “Toro Farnese“, este păstrată în Muzeul Arheologic din Napoli.

În prezent, ruinele acestor băi termale reprezintă o atracție turistică majoră. Deși au fost golite de sculpturi și alte comori de foarte multă vreme, se mai păstrează încă fragmente mari de mozaicuri, unele dintre ele corespunzând etajului superior al clădirii, care s-a prăbușit.

Băile lui Caracalla găzduiesc în prezent spectacole de balet și operă în aer liber pe timpul verii, inclusiv opere care folosesc distribuții spectaculoase, precum Aida de Giuseppe Verdi și Carmen de Georges Bizet.

După ce am terminat de vizitat acest obiectiv turistic, am pornit către stația de tren sa luam bilete sa mergem la mare. 😁 Evident, nu a contat ca nu mâncasem de prânz, nici ca nu mai aveam apa la noi și ca eram epuizați de caldura.

Nici nu mai știu cum se cheamă stația de tren; e vizavi de Vatican, deci aproape de hotelul nostru. George se descurca cel mai bine in limba locală și, cum ii place la nebunie sa vorbească, a ajuns purtătorul nostru de cuvânt. El a întrebat de unde se iau biletele, le-a cumpărat, ne-a ghidat la ce peron sa mergem, ne-a cumpărat sucuri și apa, etc.

Apoi am stat sa așteptam trenul vreo ora și ceva pentru ca duminica programul e diferit de restul săptămânii: mai putine curse și mai putini călători. 8,50 euro biletele pentru 3 persoane. O nimica toată.

Odată ajunși in stația de la Santa Severa, am mers pe jos, alături de un grup de băștinași care se îndreptau tot spre plaja, pentru ca așa ne place noua sa ne “scufundam” cu totul in viața locală. 🤪

După vreun alt 1,5 km de mers pe jos – ce mai contează unul in plus sau in minus când facem zilnic între 8 și 10 km – am ajuns la plaja Santa Severa.

Prima porțiune a plajei este mai stâncoasă, așa ca am mai înaintat puțin sa găsim o zona fără stânci. Unde am și aruncat ancora, sa zic așa, iar George, scumpul de el, a mers și ne-a închiriat niște șezlonguri și o umbreluța (pentru modica suma de 8 euro șezlongul și 5 euro umbreluța, prețuri de weekend; in timpul săptămânii e ceva mai ieftin). După care s-a aruncat in valuri și ne-a lăsat in plata Domnului pe plaja, înconjurate de o ceata de moldoveni de-ai noștri care ba vorbeau la telefon, ba zbierau după copii, ba ascultau muzica tare. M-am simțit ca acasă, ce mai. Semințele de floarea soarelui mi-au lipsit, din păcate. 😆

După ce ne-am zbenguit in apa și ne-am odihnit la plaja preț de câteva ore, ni s-a făcut foame. George – cine altul? – a mers sa întrebe ce se poate glojdi pe aceasta plaja. Din păcate, unicul restaurant se deschide numai la 8 seara duminica, iar noi trebuia sa luam ultimul tren spre Roma la 8:30 pm.

După altele discuții interminabile cu colegii de șezlong și cearceaf, George a fost informat de existența unui restaurant extraordinar relativ aproape de hotelul nostru, și foarte apreciat de localnici. Partea proasta era ca trebuia sa coboram înainte cu o stație la tren și sa luam apoi un autobuz, dacă eram norocoși să-l prindem la timp. Toate astea după o zi așa încărcată, nemâncați fiind de la ora 8:00 dimineața si rămași fără apa, după căderea nopții. Greșeala majora a fost ca localnicii ii spuseseră lui George ca restaurantul acela oferea fripturi, așa ca un steak mare i se inscripționase lui pe lobul frontal și nimic altceva nu mai conta.

La 9:30 seara, deci, alergam ca nebunii in bezna, de la stația de tren la cea de autobuz, intr-o zona a orașului pe care nu o cunoșteam. Ajunși in stația de autobuz, George a început sa întrețină o conversație ad hoc cu un senegalez îmbrăcat in costumul sau tradițional, stabilit aici de 40 de ani, care abia mai vorbea franceza. El i-a confirmat ca la sfârșit de săptămâna orarul autobuzelor este dat peste cap și ca acestea sunt, de regula, cu 20 min întârziere. Până la urma a venit autobuzul și am ajuns in sfârșit la restaurantul acela nemaipomenit. Unde, evident, Alina (ospătărița) ne-a luat comanda. Am zis deja ca e plin de moldoveni aici? E plin de moldoveni la Roma. Incredibil… Trebuie sa fim atenți ce comentam pentru ca putem fi înțeleși peste tot. Și chiar nu avem mereu un vocabular cu care sa ne mândrim. ☺️

După asta, in sfârșit la hotel. Și la aer condiționat. 🥵 Doamne ajută, cum se spune mai nou pe la noi. 😉