Unul din obiectivele pe care mi le doream cel mai mult să-l văd la Roma este Via Appia. Poate pentru ca acum vreo 3 decenii am citit și recitit romanul “Spartacus” al lui H. Fast, după care a fost făcut și faimosul film cu Kirk Douglas. Foarte buna carte. Păcat ca adolescenții de azi nu citesc nimic altceva decât ce văd pe Instagram și TikTok. 😟

A fost construită în anul 312 î.Hr. de Appius Claudius Caecus și se întindea pe o suprafata de 563 km, de la Forumul Roman până la Brindisi de astăzi, un punct nodal de unde plecau nave spre Egipt și Grecia. Astfel, Via Appia Antica a servit ca importantă arteră militară și economică. Mai mult, Via Appia a fost un proiect avangardist pentru acea perioadă fiind primul drum roman construit cu ciment de var.

Inițial, stabilisem ca George merge pe jos cei 8 km care mai exista și azi din acest drum antic, iar eu și Anna îl facem pe bicicleta. Deja ma bucurăm in sinea mea ca, in sfârșit, stau naibii jos și nu in picioare toată ziua. 🙄 Evident, tot planul meu a fost dat peste cap.

Ajungem la intrarea la Via Appia și, lângă ea, este un boutique care se cheamă Ecobike Roma. De acolo se pot închiria biciclete de toate felurile – mountain bike, city bike, electric bike. Intram înăuntru, ne hotărâm ca luam toți 3 mountain bikes, pentru ca din astea avem și acasă, și suntem obișnuiți cu ele. George renunțase deja sa mai meargă pe jos, după ce ne-a văzut pe noi așa motorizate. 😁

Problema este ca magazinul asta de biciclete îți oferă o bicicleta la întâmplare; prima pe care o vede la ochi, cred. Nu contează ca ești mic, înalt, femeie, bărbat, gras sau slab. In Canada, de exemplu, când cumperi o bicicleta, aia de la magazin te măsoară și te sfătuiesc pe care sa o iei astfel încât să funcționeze cu gabaritul tău.

Aici, însă, un angajat al magazinului scoate 3 biciclete la întâmplare și ne zice drum bun și cale bătută. 🙄

Dau sa ma sui pe una din ele; cât pe ce sa cad pentru ca era prea înaltă pentru mine, iar lungimea cadrului dintre ghidon și șa mult prea mare. La Anna la fel.

George se enervează și începe sa comenteze ca suntem îngrozitoare și ca mereu creăm probleme acolo unde nu-s. Bodogănind, se întoarce la magazin să ni le schimbe. Revine in 5 minute călare pe una electrică; Anna la fel. Deja eram in panica avansată: nu am mers încă pe asemenea tip de bicicleta, iar in fața mea Via Appia începea cu un deal înalt, cam de vreo 500 m lungime. Sau așa mi se părea mie din cauza panicii. 😆

George, transpirat leoarcă deja, începe sa zbiere sa ma sui pe bicicleta și sa pedalez rapid ca restul îl face bicicleta electrică. … A naibii bicicleta cântarea vreo 30 kg, partea din spate fiind cea mai grea! Plus ca avea ghidonul de tipul bicicletelor Pegas din anii 1980, pe care nu l-am mai folosit tot de atunci. 🤓 Ma cocoț pe ea, făcându-mi cruce preventiv, si încerc sa pedalez cum îmi sugerase soțul meu iubit. Evident, ma dezechilibrez si cât pe ce sa cad de pe porcăria aia de bicicleta. Cum sa pedalezi la deal pe o bicicleta pe care te sui prima oară și despre care nu știi cum funcționează?! Soțul meu nu-și pune asemenea întrebări retorice. Cu nervii praștie, dau cu ea de asfaltul încins, îl înjur pe ăla care a inventat-o (si pe George, cu aceeași ocazie 🤪) și pornesc la drum pe jos. George vine după mine și-mi repeta non-stop sa încerc sa merg pe bicicleta pentru ca e foarte ușor de manevrat. Ca sa tacă odată din gura, pun mâna pe ea și o împing pana in vârful dealului. Anna trece zâmbind pe lângă mine, cu pletele in vânt, super fericita pe bicicleta electrică. 🤨

Ajunsă in vârful dealului, ma rog la toți sfinții sa nu cad din nou. După care, cu ultima fărâmă de curaj pe care am mai găsit-o in mine, ma urc din nou pe porcăria de bicicleta și încep sa pedalez. Ca un cal nărăvaș, la fiecare rotație completă de pedală, bicicleta adaugă cel puțin 3 alte rotații ca forța de înaintare. Măi sa fie, începe să-mi placă. As putea sa ma obișnuiesc cu trăsnaia asta. Mai nasol e la coborâre când trebuie sa ții mâna puternic pe frâne, altfel riști sa te trezești brusc in contact cu solul. Sau cu niște pietroaie vechi de 2300 de ani, in cazul meu prezent.

Și uite așa am pornit, motorizați, pe Via Appia Antica, oprindu-ne la fiecare 50-100 m fiindcă pietroaiele erau fie prea ieșite din sol, fie lipsă, și chiar nu țineam sa distrugem frumusețe de biciclete. 😏

Noroc ca sunt fântâni cu apa peste tot pe acest drum și am putut sa ne răcorim din când in când.

După vreo 5 km de mers pe bicicleta, dat jos și împins, iar pedalat, mie una mi-a ajuns experiența cu pricina. Mă opresc, deci, la prima fântână pe care o văd înaintea ochilor și le zic ca de acolo nu ma mai mișc. George, ca de-obicei, declară ca e păcat ca mă înec ca țiganul la mal și ca ultimii 3 km rămași in mod sigur vor fi cei mai cei. De parca făcuse el un studiu aprofundat a situației drumului… 😏 L-am încurajat sa continue el până la capăt; Anna a vrut și ea sa meargă cu taica-sau. Așa ca am rămas eu lângă fântână, la umbra. Și liniște. Nimeni care sa bruieze zbârnâitul albinelor și al altor insecte locale. La sainte paix, tabarnak, cum spun quebecoșii. 🤣

După vreun sfert de oră de contemplat natura, drumul și liniștea din jur, încep sa ma gândesc ca ar fi o idee buna sa merg, la ritmul meu de pre-pensionară, spre drumul de întoarcere. Cunoscându-mi soțul, știam ca se va eterniza pe coclaurile pe unde era la momentul respectiv, așa ca am zis sa pornesc, la pas, spre punctul de unde plecasem cu 5 km înainte.

Am uitat sa spun că George îmi lăsase mie bicicleta lui standard, mountain bike, și o luase pe a mea electrică. A lui fiind de bărbat, mult prea înaltă pentru mine și cu cadrul prea lung. Deci, nefuncțională, in ce ma privește. Nu mi-a rămas decât sa o împing pe pietroaiele alea vechi de 2300 de ani, preț de 5 km. 😖

Liniștea din jur – nu eram decât eu pe drum și, la fiecare jumătate de oră, câte un amețit pe bicicletă – mi-a permis sa cuget la istoria acestui drum antic.

Ca fapt divers, în antichitate era interzisă înmormântarea morților pe teritoriul Romei, motiv pentru care morții erau îngropați de-a lungul drumurilor de ieșire din oraș.

Personaje ilustre au fost îngropate în morminte destinate lor sau pentru toată familia. Mai mult, în vechile cariere de piatra, au fost construite catacombe, care au fost treptat ocupate de primii creștini, pentru a-și îngropa morții, inclusiv primii papi, adesea martiri.

Tot pe Via Appia Antica, după cum se povestește, Sfântul Petru, care atunci încerca să fugă din Roma, l-ar fi întâlnit pe Iisus îndreptându-se către oraș și l-ar fi întrebat “Quo vadis, Domine?” (Doamne, unde mergi?)
Iisus i-ar fi răspuns: “Eo Romam iterum crucifigi” (Merg la Roma pentru a fi răstignit din nou).

Multe evenimente istorice importante au avut loc pe acest drum antic, cea mai cunoscuta fiind probabil răscoala sclavilor condusă de Spartacus în anul 73 î.Hr. După ce armata romană i-a înfrânt, autoritățile romane au crucificat peste 6 000 de sclavi și au împânzit cu trupurile lor Via Appia Antica pe o distanță de 200 km.

De-altfel, sub Via Appia se află kilometri întregi de tuneluri, așa-numitele catacombe, unde au fost îngropați primii creștini, și unde, în timpul vremurilor de persecuție împotriva lor, se țineau slujbe în biserici ascunse. Cele mai faimoase dintre ele sunt Catacomba Sfântului Calixt și Catacomba Sfântului Sebastian.

Fascinant este ca pe Via Appia se poate merge și astăzi: pe aceleași pietrele pe care au pășit vechii romani. Si chiar o plimbare cu bicicleta… sau pe lângă bicicleta, in cazul meu. 😁

După vreo 3 km de mers in liniște, numai ce suna telefonul și Anna îmi comunică ca a căzut de pe bicicleta. N-am fost deloc surprinsă deoarece mergea cu o singura mâna pe ghidon, cu cealaltă ținând celularul să-l filmeze pe taică-său care pedala in fața ei, ascultând muzica și fredonând in același timp. 🫣 O adevărată influencer-iță multifuncțională, ce sa zic…

I-am zis calmă ca până se mărită îi trece și mi-am continuat drumul. La telefon părea relativ okay și știam ca George se va ocupa de eventualele ei zgârieturi. La un moment dat nu mai poți să-ți protejezi odrasla; trebuie lăsată sa învețe din propriile greșeli, altfel le va face la o vârsta ceva mai înaintată, iar consecințele pot fi mai grave.

Într-un final, am ajuns la magazinul de închiriat biciclete și le-am zis ălora ca aceea pe care tocmai o adusesem înapoi este un mare rahat, inutilizabilă pentru mine și sa facă bine sa ne măsoare (era sa zic la greabăn 🤣) înainte sa ne ofere una pe care sa trebuiască sa pedalăm 8 km dus, 8 km întors. Am primit niște priviri chiorâș dupa acest feedback constructiv, dar nu mi-a păsat. Măcar mi-am scos năduful.

După alte 30 minute au apărut și ceilalți doi aventurieri, transpirați, zgâriați și însetați. Annei nu-i curgea sânge din niciuna din răni, semn ca are pielea tânăra și carnea tare pe ea. A miorlăit un pic când m-a văzut; probabil avea nevoie de mumă-sa sa o reconforteze. I-am șters zgârieturile de pe brațe și de pe picioare cu niște șervețele umide și am îmbărbătat-o cum am putut. I-am readus aminte ca “unde nu-i cap, vai de picioare”, iar data viitoare sa cugete bine înainte dacă merita să riște sa cadă de pe bicicleta pentru o prostie de filmuleț de postat pe Instagram. Mi-a confirmat, printre lacrimi, ca niciodată nu va mai face asemenea giumbușlucuri demne de un acrobat la circ.

Iată cum Via Appia Antica i-a oferit Annei și o lecție de viața. 😉