Îmi dau seama că înșir aici o mulțime de întâmplări din vremuri demult apuse și poate sunt greu de urmărit, dar asta e problema cu amintirile: vin grămadă și sunt greu de sortat. Chiar și în scris. Așadar, te rog să fii înțelegăto(a)r(e) cu mine. 🙂

Întotdeauna mi-a plăcut de Nicu Alifantis. Mama mea, care totdeauna ne cumpăra cărți și albume de muzică, a venit odată acasă cu unul dintre primele lui discuri de vinil, apărut la Electrecord: Piața Romană Nr. 9 (1988).

Printre piesele de pe acest album, unele sunt, cel puțin pentru mine, de o frumusețe rară. Cum ar fi “Vino noaptea”, “Ce bine ca esti”, “Inscriptie pe un inel” si “Piata Romana Nr. 9”. Deoarece le-am ascultat la nesfârșit, mi-au rămas întipărite în minte, astfel încât și astăzi știu fiecare vers. La orice oră din zi și din noapte, în cazul în care vine careva să mă întrebe. 😀 Albumul poate fi ascultat integral aici.

Maestrul Nicu Alifantis a fost cel care mi-a deschis prima oară sufletul către Nichita Stănescu. Pe aceasta din urmă îl studiasem la școală, bineînțeles, dar nu știu de ce nu m-au atras poeziile lui în acel context. În schimb, ascultând piesele compuse de Alifantis pe versurile lui Nichita, poezia lui m-a cucerit. De altfel, Alifantis i-a dedicat un întreg album, intitulat “Nichita” (1996). Un album extraordinar.

De pe acest album, piesa nr. 9 se intitulează “Gând șase”.

Astfel, așa cum spunea Nichita mai sus, printre patimele mele în Canada s-a numărat si faptul că a trebuit să studiez într-un domeniu pentru care nu am nicio înclinație. Și nu oricum, ci în limba lui Shakespeare. … Iată-mă așadar, după ce abia începusem să comunic în limba lui Molière, să fiu nevoită să trec dintr-odată la cea a lui Shakespeare. 🙄 Aceste schimbări rapide nu mi-au fost de mare ajutor la acea vreme. Da, acum vorbesc și scriu fluent în engleză și franceză, ceea ce mi-a permis mai târziu să am acces la locuri de muncă stabile și mai bine plătite, dar la momentul respectiv, experiența învățării accelerate a celor două limbi oficiale ale Canadei mi-a îngreunat existența.

Ca să pun acest lucru în context, la Dawson College, programul meu în științe medicale era predat în engleză, însă toată lumea din jurul meu vorbea franceza. Nu mă refer doar la colegi, ci și la profesorii mei. Canada fiind “une terre d’accueil pour les immigrants” (n.a., o țară care îi primește pe imigranți cu brațele deschise), aici se vorbesc aproape toate limbile de pe glob. Prin urmare, majoritatea profesorilor mei proveneau din cu totul alte zone geografice, vorbind o engleză și mai stâlcită decât mine, aproape de neînțeles pentru noi, cei care îi ascultam la cursuri. Rezultatul a fost că a trebuit să petrec și mai mult pe cont propriu și din “proprie inițiativă” pentru a recupera cele 2-3 capitole predate zilnic, doar ca să am o idee despre ce bălmăjiseră ei în clasă în ziua respectivă. Și treaba asta s-a repetat la cursul de fizică mecanică, unde profesorul era ori indian, ori de undeva din Bangladeș (aceeași pronunție specifică), apoi la cursul despre oscilații, unde mecanice, optică și fizică modernă, unde profesorul era din Camerun și vorbea o engleză franțuzită, dat fiind că una dintre limbile sale materne era franceza, ș.a.m.d.

Aș dori să subliniez că scopul meu nu este acela de a-i ironiza pe acești oameni care mi-au marcat literalmente existența, ci încerc să redau cu acuratețe întreaga mea experiență canadiană. Realitatea este că, în adâncul sufletului, i-am admirat pentru puterea pe care au avut-o de a-și părăsi plaiurile natale, de a veni într-o țară atât de neprimitoare (mai ales din punct de vedere climatic!), de a munci te miri unde pentru a-și întreține familiile, de a susține examene grele in limbi noi și dificile pentru ei ca să își redobândească calificările profesionale, uneori la vârste înaintate, iar apoi de a preda unor tineri tâmpiței ca noi, cei de atunci, cărora nu ne păsa în mod deosebit de materia respectivă si care râdeam cu lacrimi de ei și de pronunția lor stâlcită. Toată admirația pentru foștii mei profesori, acolo unde sunt acum.

Ah, dar să nu uit de primul meu curs de engleză la colegiu: pe lângă cursurile intensive de științe, aveam vreo 4 cursuri de engleză obligatorii. Neștiind la care să mă înscriu, mi s-a năzărit să mă înscriu la cel care studia Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer. În mintea mea de atunci, mi-am zis că dacă tot îmi plac poveștile, ia hai să descopăr altele noi. 🙄 În primul an, prima sesiune la colegiu. Mare greșeală…

Ca o paranteză, cartea asta a fost scrisă în 1387. În această lucrare, Chaucer creionează un tablou general a societății din vremea sa, în toată amploarea și diversitatea ei, cu înalta aristocrație, nobilimea londoneză, călugări cerșetori, negustori, etc. Poveștile din Canterbury se aseamănă cu Decameronul lui Boccaccio, deoarece sunt o colecție de povești narate de personaje foarte distincte: oameni din medii și meserii diferite, de vârste diferite, cu niveluri diferite de cultură, fiecare cu propriul său caracter, maniere, obiceiuri, gusturi și înclinații. Povestirile acestea sunt experiențele de viață ale personajelor-naratoare, transpuse cu umor în stilul poetului englez, din care cititorul poate trage niște învățăminte.

Ceea ce nu știam când m-am înscris la acest curs a fost că, deși profesorul era britanic și avea accentul său nativ caracteristic, textul nu numai că era scris în versuri mai mult sau mai puțin rimate, dar era studiat în engleza veche, din anul 1387 după Hristos… Probabil, pentru a trăi o experiență cât mai originală. Aici o mostra. Lectura asta sau a oricărui alt text în sanscrita veche, de exemplu, ar fi avut exact același efect asupra mea. 🙄

Nici măcar nu știu cum am reușit să trec cursul, având în vedere că nu înțelegeam nimic din ceea ce citeam. Profesorul ne preda în engleza britanică, cartea cu pricina era scrisă în limba engleză în vigoare la 1387 d.Hr., în jurul meu colegii vorbeau în franceză, iar eu… abia ma descurcam in cele doua limbi oficiale canadiene. Aveam strania senzație că mă aflu într-un spital de nebuni. Un adevărat coșmar.

Toată afacerea asta m-a făcut să-mi pierd încrederea în mine. De unde credeam că sunt îndeajuns de bună la capitolul beletristică, iată-mă în situația să pic acest prim curs la colegiu. Am vorbit cu profesorul, l-am rugat să ma lase să particip la niște cursuri de recuperare pentru studenții care nu aveau engleza ca limbă maternă, mi-a dat mai multă teme de completat pentru a compensa cumva notele proaste de la examene și, în cele din urmă, printr-un miracol, m-a lăsat sa-l trec.

Acum zâmbesc când mă gândesc la toată pățania, dar la vremea aceea eram efectiv disperată. Nu neapărat pentru mine, ci pentru tatăl meu: cum să pic un curs?! Pentru familia mea era ceva de neconceput. Inimaginabil. Mare rușine s-ar fi abătut asupra noastră, toată lumea arătând spre noi și spunând: “Uite-o și pe toanta aia a lui Theodorescu! Nu-i in stare să treacă examenele de colegiu”. (Pentru cei care nu au înțeles, sunt sarcastică acum. Nu sunt de acord cu atitudinea idioată cu care am fost crescuți, și nu i-aș face niciodată așa ceva fiicei mele. Asta este, pică un curs, îl reia. Nu e sfârșitul lumii. Însă pentru generația părinților mei, era echivalentul oprobriului public. De aici și presiunea să performez, pe care mi-au pus-o constant în cârcă).

Ce să mai spun de cursurile de fizică mecanică, chimie, biologie sau calcul matematic…?! Fizica și chimia au fost de nedescris, dar la matematică m-am ambiționat să învăț cât am putut de mult. Am și avut norocul sa nimeresc un profesor arab tăcut și interiorizat ca mine, cu al cărui stil de predare m-am potrivit. Se așeza la catedră, ne punea să rezolvăm niște probleme de la paginile x, y, z, iar el citea ziarul sau rezolva ceva integrale. Genul meu de profesor! 😀 Te lăsa naibii în pace și nu vorbea mult! 😀 Astfel, la calcul matematic I și II am luat 98% și, respectiv, 96%. Era vorba, în mare parte, de algebră pură (limite, derivate, integrale, etc.) și sunt destul de bună la asta dacă îmi pun mintea la contribuție.

Pe lângă cursurile acestea nemaipomenite, am avut alte câteva obligatorii de sport. Deja sătulă de toată nebunia prin care treceam și în stilul meu caracteristic de atunci de a mă arunca cu capul înainte fără să cuget prea mult, mi-am zis că dacă e bal, atunci bal să fie: m-am înscris la aikido în primul an și la patinaj în al doilea. Aikido este o artă marțială japoneză care îi învață pe practicanți să neutralizeze agresiunea prin armonia mișcărilor și sincronizarea precisă. Își are originea în metoda străveche de luptă fără arme a samurailor. Tehnicile de Aikido sunt concepute astfel încât elevii să se poată proteja pe ei înșiși și, într-o oarecare măsură, pe atacatorii lor, prin blocarea și neutralizarea agresiunii.

Evident, a trebuit să-mi cumpăr costumația respectivă. Fiind deja salariată, banii nu au fost o problemă. 😉

Nu știu ce a fost în capul meu când m-am înscris la acest curs…

Am luat atunci niște trânte de mamă mamă… 😀 Mă mir cum de nu mi-am rupt sau dislocat ceva.

În mod surprinzător, în afară de contactul cu dușumeaua relativ des, aikido mi-a redat un pic de încredere în mine. Ori asta, ori colegele mele de bumbăceală, întrucât la acest curs erau mai multe fete decât băieți. Mă întreb de ce… 😆

Dar asta nu a durat mult: în al doilea an de colegiu, luându-mă după mama care-mi tot spunea “dragă, trebuie neapărat să înveți să patinezi! În țara asta, toată lumea învață să patineze înainte de a învăța să meargă în poziție bipedă”, m-am înscris la un curs de inițiere în tehnica piruetelor pe gheață. Iarăși, mare greșeală… 🙄 Ideea e că una este să înveți să patinezi la 3-4 ani… 7 ani, și alta este să înveți la aproape 20 de ani. Principiul e simplu: când cazi de la mai puțin de 1,0 m înălțime nu te dor toate cele ca atunci când cazi de la 1,75 m ai mei. Plus că articulațiile sunt mai maleabile, nu te umpli de vânătăi peste tot, nu te dor oasele de parcă ai fi fost snopit în bătaie, etc. Sunt totuși niște avantaje în a învăța să faci un triplu axel până la vârsta de 6-7 ani. Zic eu…

Din fericire, canadienii s-au gândit și la bieții imigranți care nu au pășit niciodată cu patinele pe un lac înghețat sau un patinoar acoperit. Astfel, au inventat niște “structuri” pe care le poți împinge pe gheață, păstrându-ți în același timp echilibrul și fără a te arunca în cap. Cam asta este și ideea la bază.

Sau jucăria asta:

Din fericire, aceste cursuri de inițiere în patinaj erau, evident, … urmate de cei care nu știau să patineze. Canadienii get-beget jucau, evident, hochei sau se înscriau la altceva mai interesant. Așa că m-am trezit alături de alți extratereștri ca mine, împingând diverse obiecte pe ring și străduindu-mă din răsputeri să nu mă întind pe jos. Per total, a funcționat: m-am ales cu mai puține vânătăi decât la cursul de aikido. Am învățat chiar să mă “preling” pe patine fără niciun sprijin. De atunci însă nu am mai practicat acest sport mirific și, evident, am uitat cum… să nu cad pe gheață. 😆 Acum, când ies afară iarna pentru a merge pe jos, îmi pun niște crampoane speciale peste bocanci. Să zicem că alunecatul pe gheață nu este sportul meu preferat.

Acei doi ani de colegiu mi-au testat cu adevărat rezistența la stres și m-au învățat să fiu rezilientă. Din păcate, nu sunt genul de student care poate învăța orice, chiar și când nu este interesat de materia respectivă. Sunt curioasă să cunosc lucruri noi, dar trebuie să fiu interesată de subiect. În caz contrar, totul devine o corvoadă și dau rateuri. Asta mi s-a întâmplat și la colegiu: am picat cursurile de chimie anorganică și biologie generală II, le-am luat din nou. În cele din urmă, dupa mult chin, am obținut diploma de colegiu.

Trebuie să fac o paranteză aici: în Canada, studiile sunt serioase. Nu funcționează să mergi la profesor cu un plocon să te treacă. Sau poate merge, dar eu nu am auzit până acum de așa ceva. Dacă pici un curs, te strofoci să-l treci… sau renunți. Da, universitățile sunt particulare, dar faptul că plătești pentru a frecventa un curs nu garantează că îl vei promova sau că vei obține licența.

Dificultățile mele ar fi trebuit să le dea de gândit părinților mei, dar nu, ei au insistat să merg în aceeași direcție: științe de sănătate. Desigur, ar fi trebuit să spun un “nu” categoric și să procedez după cum mă tăia capul, dar la momentul respectiv nu eram în stare să mă impun. Din nou, este vorba de genul acela de educație în care nu comentezi deciziile luate de părinți. Pe aici e o vorbă care exprimă foarte bine ceea ce vreau să spun: I say “Jump!”, you say “How High?” (n.a., eu spun “sari”, iar tu răspunzi “Cât de sus?”). Adică tot ceea ce ți se cere să faci, faci pe deplin… și chiar mai mult decât atât. 😦

Revenind, în majoritatea colegiilor și universităților din Canada, ca și în cele din SUA, notele sunt acordate după un sistem bazat pe cinci puncte, folosind literele A, B, C, D și E/F, A indicând excelent, C indicând mediu și F indicând eșec.

Pentru a intra la medicină în Canada, trebuie obținută o medie generală la colegiu de peste 90%, adica A. Ca să fii sigur că reușești să intri, cel mai indicat este să te lauzi cu un A+. Pe lângă multă muncă voluntară în spitale, ca student, bineînțeles.

Aici nu există examen de admitere la nici o facultate; la depunerea unei cereri de înscriere la un program universitar, comisia de admitere ia în considerare notele obținute la toate disciplinele, calculând o medie pe cei doi ani de colegiu. Așadar, trebuie să înveți continuu, nu fragmentar – doar când ai examene sau ești în sesiune – ca în țară.

Prin urmare, în absența unei astfel de performanțe academice (media mea generală fiind de B), singura opțiune posibilă a fost de a mă înscrie la un program de licență oarecum legat de medicină, urmând să îl termin. După această primă diplomă universitară, ideea era să încerc să fiu readmisă la facultatea de medicină. Așa că iată-mă acceptată la Universitatea Concordia, Montréal în programul de Licență în științe, specializarea biochimie (pe atunci nici nu știam că există asemenea găselniță… dar cât trăiește omul învață).

Când am apăsat astăzi pe link-ul de mai sus care vorbește despre descrierea programului, prima frază care apare acolo e chiar nostimă: Este posibil ca biochimia să nu îți ofere un răspuns la întrebarea privind sensul vieții, dar îți poate spune cum funcționează viața. 🙂 Chiar așa. După aproape 1 an și jumătate de supliciu în cadrul acestui program de studiu absolut extraordinar, am intrat într-o depresie majoră cauzată de incompetența mea academică. Practic, aveam numai cursuri de chimie (de la chimie analitică, chimie organică, anorganică, până la biochimie) și biologie celulară. Exact ceea ce NU-mi place. Sau, mai precis, exact ceea ce NU mă interesează. Din punctul meu de vedere, singurul scenariu în care aș răsfoi câteva pagini ale unei publicații științifice cu profil în biochimie, ar fi … numai din când în când, la ceas de seară, pe post de somnifer.

Cu toate acestea, a trebuit să îndur 3 semestre de chin, fiecare curs nenorocit având nenumărate experimente de laborator, în care combinam în eprubete diferite elemente chimice pentru a verifica nu știu ce teoreme care nu mă interesau câtuși de puțin. Și nu mă înțelege greșit, îmi place să prepar diferite amestecuri, dar numai la bucătărie, când gătesc. 😆 Acolo mă simt în elementul meu și, de cele mai multe ori, “experimentele” mele chiar au succes.

În cel de-al treilea semestru de facultate, după ce am luat din nou o notă răsunătoare la unul din examene, m-am dus la unul din profesori pentru a-l consulta (examenul) și a vedea unde greșisem. Aici nu poți să-ți vezi examenele decât dacă profesorul este dispus să ți le arate. Dacă alegi opțiunea de a nu o face, rămâi la fel de prost ca atunci când l-ai susținut. Nimeni nu-ți spune unde ai greșit. Îți apare doar nota nemaipomenită în dosarul de student.

După ce bietul om îmi arată examenul și mă privește compătimitor, începe să-mi spună: “Poate că această materie nu este pentru tine. Mi se pare că întâmpini dificultăți destul de mari. Ar fi poate mai indicat dacă ai studia altceva, nu crezi? ” 😆

… Ei bine, atunci, uitându-mă în ochii lui care arătau clar milă, am realizat că aș fi cu siguranță mai fericită dacă aș studia ceva ce îmi place. De ce naiba mă complic să trec niște examene care chiar nu mă interesează?!… I-am mulțumit rapid și am ieșit din biroul său.
M-am dus direct la biroul de admiteri și am depus o cerere de transfer la Facultatea de Științe Politice. Eram deja la jumătatea celui de-al treilea semestru și data de înscriere trecuse deja, dar doamna de acolo mi-a permis să aplic.

De ce științe politice? Nu am avut o motivație anume. De fapt, m-aș fi înscris la orice alt program. Chiar și la artă sau muzică. Orice ca să scap de biochimie.

Când au aflat părinții mei de isprava mea, au fost foarte supărați. Mă vedeau deja ori angajată ca vânzătoare într-un magazin, ori șomeră. Cu diplomă universitară, evident. 🙄 Economia Canadei a cunoscut o recesiune la începutul anilor ’90, iar efectele acesteia au continuat până la sfârșitul respectivei decade. Nu erau prea multe locuri de muncă pe atunci, iar mulți studenți care terminau facultăți de “tăiat frunze la câini” nu-și găseau de lucru. Era musai să termini una care îți asigura un loc de muncă stabil. Cum ar fi informatică. Sau medicina. Sau inginerie. Ceva practic, concret.

And here’s me running… 🙂

À suivre.