Segmentul ăsta al aventurii noastre prin Elveția este un pic mai „militarizat”, dacă pot spune așa. În ultima zi în Elveția, după ce eu am declarat oficial că nu mai vreau munți, ghețari și alte forme de cocoțare, Annei i-a venit brusc ideea să vizităm o peșteră cu stalactite și stalagmite. Ideea excelentă, doar că i-a venit această idee pe la 3:00 pm, iar până ne-am mobilizat să ieșim din casă, în arșița aia, era deja 4:00 pm.

Evident, pe drumul către peșteră am fost deturnați de o cireadă de vaci elvețiene, absolut imposibil de ignorat. Trebuie să spun că ceilalți doi membri ai familiei mele au o pasiune neclintită pentru patrupede: cai, pisici, câini, vaci, capre… dacă ar putea, le-ar scărpina pe toate simultan.

În fine, după vreo cincisprezece minute în care ei au tot încercat să ademenească vacile la scărpinat, iar vacile au rămas ferm neîncrezătoare, ne-am urcat din nou în mașină ca să ne continuăm drumul.

Nici nu trecuseră cinci minute de la episodul bovin, că am auzit câteva pocnituri de parcă se trăgea cu pușca. Eram într-o zonă de dealuri și păduri, așa că m-am panicat instant: i-am spus lui George să ne întoarcem, că sigur sunt unii care vânează prin zonă fără să fi afișat vreun avertisment. Mi-era teamă să nu ne trezim cu un glonț în parbriz.

Răspunsul lui a fost să tragă pe dreapta în prima parcare pe care a văzut‑o, lângă o clădire ponosită, și să ne lase acolo, urându‑ne drum bun spre peștera cu stalactite și stalagmite. Simțise miros de praf de pușcă, clar, și a dispărut imediat în clădirea aia veche.
Anna, calmă, s-a urcat la volan și a pornit mai departe fără el, spre peșteră, care oricum era la nici un kilometru distanță.

Când am ajuns în parcarea de la peșteră, surpriză: tocmai trăseseră obloanele. Câțiva vizitatori se întorceau agale spre mașini, semn clar că noi am ajuns fix la momentul nepotrivit. Anna a sugerat atunci să urcăm totuși până la peșteră, pe drumul acela împădurit, la lăsarea serii.

Eu însă eram încă panicată după împușcăturile dinainte, iar afișele din parcare cu râși și lincși prezenți în zonă nu ajutau deloc. Așa că i-am spus că mai bine ne întoarcem să-l recuperăm pe George, înainte să-l răpească personajele dubioase din clădirea aia ponosită.

Am făcut deci cale întoarsă, transformând totul într-un soi de „rescue operation” pentru recuperarea lui George, pe care speram să-l găsim intact. 🙏🏻

Am oprit din nou în fața clădirii ponosite, iar împușcăturile se auzeau acum tot mai rapide și mai puternice. I-am spus Annei să stea în spatele meu, sau și mai bine să rămână în mașină. Evident că nu m-a ascultat; este ca un pește pilot, mă urmează peste tot.

La intrare, văd niște afișe în germană, dar creierul meu era prea ocupat cu scenarii apocaliptice ca să traducă ceva. Intrăm. Pe dreapta, un geam lung, siluete îmbrăcate în negru, cu căști pe urechi, și doi bărbați întinși pe jos. Primul meu gând: „Gata, l-au pus la pământ pe George.” 😳😨

Mă uit mai atent, ochii începând să se obișnuiască cu lumina din interior. George era într-adevăr întins pe jos, dar într-o poziție de „student entuziast”: un elvețian îi explica cum să tragă cu o pușcă semiautomată, iar altul îl filma ca pe un influencer de poligon. 🤦🏻‍♀️

George se întoarce spre noi, radiind, și ne spune în franceză, de parcă eram la un picnic, nu într-un poligon:
„Voici mes nouveaux amis suisses ! Approchez, ils ne mordent pas.” (Iată-i pe noii mei prieteni elvețieni! Apropiați‑vă, nu mușcă). În timp ce eu încă procesam scenariul dramatic pe care mi-l imaginasem, el părea perfect integrat în noul său cerc de prieteni elvețieni. Reacția mea mai jos… Și eu credeam că el fusese pus la pământ, legat fedeleș și răpit de niște nebuni.

Am ieșit val-vârtej din clădire, încă fierbând, și abia atunci am priceput că nu eram într-un loc dubios, ci într-un club de tir. Elvețienii au această obsesie națională cu trasul la țintă — poligoane peste tot, muniție, reguli, tot tacâmul. Dacă ai permis de tras cu arma, ești tratat ca un membru al familiei. George are, așa că normal că l-au adoptat instant.

Totul e bine când se termină cu bine. Mi-a venit inima la loc și, după ce George a tras toate cartușele posibile, și-au strâns mâinile, au făcut schimb de politețuri și au pupat “piaţa endependenţi”. Apoi am plecat spre casă, pentru că a doua zi urma să revenim în Franța.