Ieri am ajuns la Berna, orașul acesta care impresionează prin liniștea lui medievală. George propusese să vizităm un muzeu, dar creierul meu e momentan în pauză pe partea asta, așa că eu și Anna am ales să explorăm orașul. Din păcate, ne-a prins un val de caniculă de peste 30°C, perfect pentru a transforma orice plimbare într-un mic test de supraviețuire urbană.

Berna este capitala Elveției, iar noi am apucat să vedem doar centrul vechi de data aceasta — acolo l‑am „depozitat” pe George la muzeu și am pornit la explorat orașul. Chiar și așa, plimbarea prin Altstadt (centrul vechi al orașului) oferă un rezumat excelent al istoriei orașului, fiindcă totul aici păstrează amprenta Evului Mediu.

Pe scurt, povestea Bernei începe în 1191, când ducele Berthold V de Zähringen a fondat orașul ca avanpost între lumea germanică și cea burgundă. După dispariția dinastiei Zähringen în 1218, Berna devine oraș imperial liber și începe să se extindă, până când, în 1353, intră în Confederația Elvețiană și ajunge rapid unul dintre membrii ei influenți.

Un moment decisiv este anul 1405, când un incendiu uriaș distruge orașul construit din lemn. Reconstrucția se face în piatră de gresie — motivul pentru care centrul vechi are astăzi acea culoare verzuie, uniformă și elegantă. Iar în 1848, Berna devine capitala politică a Elveției, rol pe care îl păstrează și azi, cu același calm imperturbabil.

Orașul este foarte frumos și surprinzător de liniștit. Te cucerește prin simplitatea lui.

Localnicii sunt foarte discreți și își văd de treaba lor, un pic precum canadienii: nu intră în viața ta decât dacă îi întrebi ceva. Se îmbracă sport și confortabil, probabil și din cauza caniculei din perioada asta. Nu am văzut aici expuneri de haine sau produse de lux ca în Saint‑Tropez, unde tot orașul părea un podium ambulant. Aici atmosfera este mult mai relaxată și lipsită de ostentație.

Singurul lucru care m-a scos din zen-ul bernez sunt prețurile, care par stabilite de cineva cu simțul umorului foarte sec. Benzina este 1,80–1,90 franci elvețieni litrul (3,16–3,34 CAD $) ceea ce nu ajută deloc la impresia generală că totul este scump aici. În Franța, un sandviș costa 4–5 euro; aici, aceeași baghetă ajunge la 8–10 franci elvețieni, iar o sticlă cu apă de 1 L este 2,50 franci elvețieni. Un burger cu cartofi și Pepsi la McDonald’s este 20 CHF, adică 35,14 CAD $. Prețuri… elvețiene. 🤦🏻‍♀️

Am întrebat un localnic și mi-a spus că salariul mediu este 70.000 de franci elvețieni — foarte frumos pentru ei, dar portofelul meu nu s-a simțit deloc consolat. Comparativ, Franța pare aproape o destinație low‑cost. 😩

Iar dacă fac referință la costul vieții din Canada, parcă stăm chiar bine. N-o fi cald și bine la noi ca aici, dar măcar nu trebuie să ne vindem un rinichi ca să trăim de la o zi la alta.

Era să uit de aventura lui George la Berna, după l-am lăsat la muzeul de istorie, în timp ce eu și Anna exploram orașul. Evident ca s-a oprit la un poligon de tir. 🤦🏻‍♀️

Elvețienii sunt speciali și din alt motiv: relația lor cu armele și tirul. Aici, trasul la țintă nu este doar un hobby, ci o tradiție națională bine înrădăcinată — există sute de poligoane, efectiv peste tot, iar tirul este considerat un sport la fel de firesc și normal ca mersul pe bicicletă.

În Elveția, armele de tir sunt o prezență absolut normală: tinerii își transportă puștile descărcate spre și dinspre poligon fără ca nimeni să clipească, pentru că legea permite transportul armelor sportive în spațiul public, atâta timp cât sunt neîncărcate. Ce nu este permis, în schimb, este purtarea lor încărcate pe stradă — pentru asta ai nevoie de un permis special aproape imposibil de obținut. Așa se face că am văzut noi acest grup de tineri cu puști la subraț ieșind de la tir și oprindu-se la Migros. Se pare că este ceva perfect firesc pentru localnici. 🤦🏻‍♀️

Ce să mai adaug? Elveția se dovedește a fi o țară fascinantă în cele mai neașteptate feluri.