Suntem de cinci zile în sudul Franței. Am început cu La Seyne‑sur‑Mer, apoi, împinși de situație, ne‑am mutat la Saint‑Tropez. Știu că pare paradoxal să mă plâng tocmai aici, dar realitatea este exact asta. Ultimele zile au fost un mic șoc, mai ales după liniștea și confortul din Dordogne și Carcassonne.

Nu știu ce standarde au alții, însă pentru mine normalitatea într‑o vacanță înseamnă o cameră curată, care miroase bine, un pat și așternuturi impecabile, un duș modern și suficient loc să te miști în acea cameră. Iar pentru noi, pentru că plecăm pe perioade lungi, o mașină de spălat funcțională nu e un moft, ci o necesitate. Nu cer mai mult de la viață — nici măcar bucătărie, fiindcă în vacanță nu intenționez să gătesc.

Ei bine, se pare că experiența mea aici, în sudul Franței, lasă mult de dorit la capitolul confort. Când am rezervat apartamentul „luxos” de La Seyne‑sur‑Mer — așa cum îl prezenta proprietarul pe Booking.com — am crezut, cu naivitatea mea obișnuită, că va fi într‑adevăr luxos. Nu ca în Santa Monica, California, dar măcar pe aproape.
Realitatea a fost însă cu totul alta: niște camere mai puchinoase n‑am văzut până acum, atât de mici încât nici măcar nu ne‑am putut băga valizele înăuntru și le‑am ținut pe hol. Dușurile și toaletele erau atât de înghesuite încât abia încăpeam în ele, totul era ros de rugină — probabil de la aerul sărat — și aveam furnici pe jos. Singurul avantaj real era că apartamentul chiar era situat pe plajă.

Reacția noastră când am intrat în apartament a fost să ne luăm cu mâinile de păr. Și asta după un drum de aproape șapte ore, în care eram deja epuizați. Ca bonus, echipa de curățenie nici măcar nu terminase după clienții de dinaintea noastră.

Până la urmă ne-am organizat cum am putut în seara respectivă. Am lăsat-o pe Anna în apartament și am ieșit cu George să explorăm zona: plaja, împrejurimile, magazinele. Ne-am oprit la un restaurant, sperând să ne refacem după ziua lungă — dar și aceasta experiență a fost doar o nouă traumă.
Friptura era plină de zgârciuri și grăsime, aproape crudă, cartofii erau carbonizați, iar nota de plată se ridica la aproximativ 80 de euro. George a insistat să plătim și să plecăm, lăsând totul neatins. Eu aș fi protestat, dar eram prea epuizată.
Am ajuns apoi la un restaurant indian, unde am mâncat în sfârșit ceva acceptabil. Și așa am reușit să trecem peste prima noapte.

A doua zi însă n-am mai rezistat psihic și am făcut plângere la Booking — deja am devenit expertă în asta. 🤦🏻‍♀️ La două ore după prima sesizare, primesc mesaj de la proprietar: ne returnează banii integral, dar să plecăm în aceeași zi. Destul de șocant, mai ales că a menționat nonșalant că are alți clienți a doua zi, în același apartament „luxos”.
Concluzia mea? Oamenii de aici, din sudul Franței, sunt niște escroci de cea mai joasă speță.

Bun, ne-am făcut din nou bagajele, ne-am urcat în mașină și, complet dezorientați, încercam să ne dăm seama încotro s-o apucăm. Trebuia oricum să găsim cazare pentru următoarele cinci nopți, fiindcă după asta plecăm spre Elveția. După câteva momente bune de ezitare, George a decis: mergem la Saint‑Tropez. Probabil că alegerea lui a avut ceva de-a face cu filmul lui Louis de Funès, Jandarmul și jandarmerițele, dar n-am mai avut puterea să comentez. Eram deja la limita suportabilului.

Așa că am căutat rapid ceva în Saint‑Tropez, am apăsat pe buton și am rezervat. Cu Dumnezeu înainte, cum se spune. După vreo două ore în care am parcurs cei 68 de kilometri dintre cele două locații — da, aici traficul te poate scoate din minți — am ajuns la destinație. Și… altă traumă.

Când am rezervat apartamentul, pozele de pe Booking arătau ceva modern: duș spațios, camere mari, totul impecabil. Ei bine, în realitate ne-am trezit într-o locuință aproape rupestră, fix în zona portului din Saint‑Tropez, o casă de acum vreo 200 de ani, probabil a unor pescari. Totul este din piatră, peste care actualii proprietari au dat un strat gros de vopsea, dar scările sunt atât de înguste încât trebuie să te apleci și să te strecori pe cant ca să poți trece. Pentru cine a văzut Vizitatorii cu Jean Reno, de fiecare dată când cobor pe treptele astea înguste și în spirală simt că intru „dans les couloirs du temps”. Sau într-o locuință troglodită de la Derinkuyu. Doar ce am fost acolo acum doi ani. 😁

Cum ai mei sunt deja zdruncinați de toată epopeea asta a cazărilor ratate, m-am abținut eroic să nu mai fac încă o plângere la Booking. Rezist cu eforturi supraomenești în fiecare clipă cât stau aici. Mai avem doar ziua de mâine… și apoi plecăm spre Elveția.

Acum, despre Saint‑Tropez. Nu pot spune că mă atrag fostele sate de pescari transformate în destinații „glamour”. Portul este practic un Portofino franțuzit: clădiri vechi de două‑trei sute de ani, neatinse de vreo renovare serioasă, transformate în vitrine pentru magazine scumpe, în timp ce milionarii își parchează yachturile la doi pași, ca să fie siguri că îi vede toată lumea.

Zona portului este practic centrul orașului, plină de magazine scumpe și buticuri de fițe, locul unde cei cu bani vin să cumpere cadouri pentru partenerele lor — uneori vizibil mai tinere — cu care se plimbă seara pe faleză. Este o faună aparte aici, greu de descris: ruși, italieni, ucrainieni, majoritatea trecuți de prima tinerețe, dar cu yachturi impresionante ancorate la câțiva metri distanță.

Plaja este frumoasă și bine întreținută, dar nisipul nu are finețea celui din Caraibe, iar scoicile îți intră în tălpi la fiecare pas. Marea rămâne însă minunată — poate singurul element care justifică prezența aici.

Probabil că în perioada filmărilor lui Louis de Funès locul avea un farmec autentic; astăzi, atmosfera este dominată de yachturi opulente și de o galerie pestriță de bătrâni dubioși foarte bogați, veniți să-și etaleze averile și compania unor femei cu intenții… cel puțin discutabile.

Eu, una, nu mă mai întorc aici prea curând — poate doar dacă mă rătăcesc grav.