După cinci săptămâni petrecute explorând Franța și Elveția, ne-am încheiat călătoria acum câteva zile. Per ansamblu, vacanța a fost chiar reușită: am bifat o mulțime de locuri superbe și, grație lui George — specialistul nostru în socializare cu populația locală — ne-am întors acasă cu câțiva prieteni noi. Au existat, desigur, și momente mai puțin plăcute, în special legate de unele dintre locurile închiriate în care am stat, care ne-au creat un stres de care nu aveam nevoie. Dar, până la urmă, așa e în călătorii: nu totul poate ieși perfect. Una peste alta, însă, am rămas cu multe amintiri frumoase și cu bucuria de a fi descoperit locuri și oameni deosebiți.

Franța

Franța este o țară splendidă, cu peisaje care trec de la dealuri la munți, de la câmpii la fluvii, ca într-un atlas de geografie perfect. Am dat peste oameni calzi și politicoși – și mă refer aici la localnicii 100% francezi, nu la imigranții din ultimii 30-40 de ani – iar istoria lor impresionantă — veche, densă, fascinantă — a fost unul dintre motivele pentru care am vrut să ajungem aici.

Franța are un fel de a se arăta care te prinde imediat: nu este doar frumoasă, este spectaculoasă în feluri foarte diferite:

• Munții Alpi și Pirinei îți dau senzația că ai ajuns în altă lume: creste dramatice, lacuri glaciare, sate care par lipite de stâncă.
• Dealurile blânde din Burgundia, Dordogne sau Provence sunt ca niște valuri verzi, cu vii, lavandă și sate medievale care apar exact unde trebuie.
• Câmpiile largi din nord și centru sunt liniștite, ordonate, cu ferme vechi și drumuri care par desenate cu rigla.
• Râurile și fluviile — Loire, Rhône, Seine, Garonne — sunt adevărate axe ale vieții franceze: pe malurile lor găsești castele, orașe elegante, poduri vechi și o atmosferă care te face să încetinești pasul.

Franța are o grijă aproape instinctivă pentru spațiul ei: drumuri îngrijite, sate impecabile, câmpuri lucrate cu precizie, parcuri și grădini care par mereu proaspăt aranjate. Fie că ești într-un mic sat departe de lume sau într-un oraș mare, simți aceeași atenție pentru detalii.

Mai peste tot, oamenii sunt deschiși, prietenoși, gata să explice, să recomande, să povestească. Au un fel de mândrie aparte pentru locurile lor, pentru tradiții, pentru gastronomie — și o împărtășesc cu plăcere.

Franța nu trebuie să demonstreze că are istorie. O vezi în castele, în catedrale, în fortificații, în sate medievale, în muzee, în poduri vechi, în numele străzilor. Este o țară în care trecutul nu este un element de decor, ci o parte vie a peisajului.

Până să am ocazia să cunosc Franța mai bine, aveam și eu prejudecata clasică despre francezi: că sunt puțin aroganți, puțin plini de ei și convinși că restul lumii ar avea câte ceva de învățat de la ei. După cinci săptămâni petrecute acolo, însă, am început să-i înțeleg mai bine. Când ai asemenea peisaje, istorie, cultură și gastronomie, este greu să nu fii mândru. Franța chiar are ceva special. Oriunde mergeam, găseam câte un sat care părea desprins dintr-o carte poștală, un castel impresionant, o catedrală veche de sute de ani sau un peisaj care te făcea să oprești mașina doar ca să-l admiri câteva minute. După experiența asta, multe dintre ideile preconcepute cu care plecasem s-au topit. Mi-a rămas, în schimb, un mare respect pentru ceea ce au reușit francezii să construiască și să păstreze de-a lungul timpului. Și, trebuie să recunosc, după ce am văzut toate astea cu ochii mei, mi-e greu să-i condamn pentru că sunt mândri de țara lor.

Trebuie să spun totuși un lucru pe care l-am realizat după cele cinci săptămâni petrecute acolo: Parisul nu este Franța. Sau, mai bine spus, Parisul este doar una dintre multele fețe ale Franței. E ușor să confunzi cele două, mai ales dacă ai văzut țara doar prin prisma capitalei, dar după ce am călătorit prin mai multe regiuni am avut senzația că vorbim despre lumi diferite.

Parisul are farmecul lui, fără îndoială. De multe ori am avut impresia că Parisul este mai degrabă un univers în sine decât o reprezentare fidelă a restului Franței. Este spectaculos, vibrant și plin de viață, dar și extrem de obositor. Aglomerația nu se oprește niciodată, iar transportul în comun este un fel de haos organizat: zeci de linii de metrou, autobuze care apar din toate direcțiile, mașini care claxonează fără încetare și oameni care par să nu aibă răbdare nici măcar o secundă. Ritmul orașului îți dă impresia că toată planeta s-a adunat acolo în același timp, fiecare grăbit, fiecare cu treaba lui, fiecare contribuind la energia aceea continuă care nu pare să se stingă nici la 4:00 dimineața. Literalmente. Verificat pe pielea noastră.

Trebuie să recunosc că aici am făcut o greșeală de începător. Nu m-am documentat suficient înainte să rezerv apartamentul la Paris și nu mi-am făcut temele despre arondismentele Parisului — unde merită să stai și unde ar fi mai bine să eviți. Am ales mai mult după preț și poze, iar ulterior am descoperit că locația contează enorm într-un oraș atât de mare și unde diferențele dintre cartiere sunt uriașe. Lecție învățată pentru data viitoare.

În schimb, imediat ce te îndepărtezi de capitală, parcă se schimbă decorul. Orașele și satele devin mai liniștite, mai îngrijite, mai pline de flori și de culoare. Viața curge într-un ritm mai așezat, iar oamenii par să aibă întotdeauna timp pentru un zâmbet, o recomandare sau o conversație scurtă, chiar și atunci când franceza ta lasă de dorit.

Acolo am descoperit Franța care m-a cucerit cu adevărat. Nu cea a monumentelor celebre și a obiectivelor turistice pe care le vezi pe toate cărțile poștale, ci Franța satelor pitoresti, a lanurilor de grâu presarate cu flori de mac, a drumurilor care șerpuiesc printre peisaje superbe și a locurilor în care timpul pare să curgă puțin mai încet. Este o frumusețe discretă, care nu încearcă să te impresioneze și nici să se laude cu ceea ce are. Pur și simplu există. Iar tocmai această naturalețe te face să te îndrăgostești de ea aproape fără să-ți dai seama.

Monaco

Despre Monaco nu pot spune foarte multe, pentru că am fost acolo doar într-o excursie de o zi. A fost suficient cât să-mi fac o primă impresie, dar nu și să descopăr locul în profunzime.

Mi-a plăcut mult. Peisajele sunt superbe, combinația dintre mare și stâncile care coboară spre coastă este spectaculoasă, iar orașul are acel aer elegant și îngrijit care te face să te uiți în jur la fiecare pas.

Ce m-a surprins cel mai mult au fost însă prețurile. Mă așteptam ca Monaco să fie absurd de scump, poate chiar mai scump decât Elveția. Din ce am văzut noi, cel puțin în magazinele și restaurantele din zona plajei, lucrurile nu stăteau deloc așa. Prețurile mi s-au părut comparabile cu cele din Franța și, în multe cazuri, mai accesibile decât cele pe care le-am întâlnit în Elveția.

Desigur, nu am avut timp să explorăm magazinele de lux sau piața imobiliară — acolo probabil că discuția ar fi cu totul alta. Vorbesc strict despre experiența unui turist care s-a plimbat, a mâncat și a cumpărat câteva lucruri obișnuite.

Sincer, unul dintre cele mai mari șocuri ale vacanței a fost să descopăr că Monaco, simbolul bogăției și al luxului pentru mulți dintre noi, mi s-a părut mai accesibil decât Elveția și chiar decât Saint-Tropez. Dacă mi-ar fi spus cineva asta înainte să plec, probabil că nu l-aș fi crezut. 😄

Elveția

Elveția este la fel de minunată cum am lăsat-o anul trecut, pe vremea escapadelor noastre de o zi din Milano. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată. Totul pare desprins dintr-o carte poștală: munți spectaculoși, lacuri de un albastru ireal, sate impecabile și peisaje care te fac să oprești la fiecare câțiva kilometri pentru o fotografie.

Dar există și reversul medaliei: Elveția este incredibil de scumpă.

Poate că mulți europeni nu vor înțelege ce spun, însă pentru mine comparația este cu țara unde trăiesc de peste 30 de ani, Canada. Iar față de prețurile de acasă, Elveția mi s-a părut pur și simplu șocantă. Am avut constant impresia că aproape totul costă de două-trei ori mai mult decât sunt obișnuită să plătesc în Canada.

Benzina era acum câteva zile 1,99 franci elvețieni pe litru, o sticlă de apă de 2 litri costa aproximativ 2 franci la Migros, iar urcarea la Jungfraujoch – Top of Europe ne-a costat 120 de franci elvețieni de persoană. Chiar și lucrurile banale îți amintesc rapid unde te afli: un sandwich-baghetă care în Franța costă 8–10 euro ajunge să coste aproximativ la fel, doar că în franci elvețieni.

Problema nu este neapărat prețul unui singur produs. Problema apare când începi să aduni totul: cazare, mâncare, benzină, parcări, telecabine, trenuri, cafele și câte o gustare luată pe fugă. La final, suma se adună alarmant de repede. Sincer, încă sunt șocată de câți bani am cheltuit în doar câteva zile.

Nu înțeleg nici acum cum reușesc localnicii să facă față unui asemenea cost al vieții. Evident, salariile sunt pe măsură, altfel nu ar funcționa. Dar, privind lucrurile prin prisma prețurilor cu care sunt obișnuită în Canada, Elveția mi s-a părut de departe cea mai scumpă țară pe care am vizitat-o.

Și totuși, trebuie să recunosc un lucru: când te uiți în jur și vezi peisajele acelea aproape ireale, înțelegi de ce atât de mulți oameni visează să ajungă acolo. Portofelul suferă, dar ochii sunt răsfățați la fiecare pas.

Despre oameni și obiceiuri

O diferență pe care am observat-o imediat a fost cea dintre francezi și elvețieni. Francezii, mai ales cei din afara marilor orașe, sunt surprinzător de vorbăreți. Dacă îl ai și pe George prin preajmă, capabil să lege o conversație cu orice personaj care respiră, există șanse bune să pleci cu câțiva prieteni noi.

Elvețienii sunt altfel. Mai retrași, mai rezervați, mai… ca mine. Extrem de politicoși, corecți și respectuoși, dar fără nevoia de a transforma fiecare interacțiune într-o conversație. Ai senzația că nu vor sub nicio formă să te deranjeze și se așteaptă să le respecți aceeași regulă. Dacă francezii par să funcționeze pe principiul „hai să stăm puțin de vorbă”, elvețienii par să prefere „bună ziua, mulțumesc, o zi frumoasă în continuare”.

Nu spun că unii sunt mai buni decât alții; sunt doar diferiți. Personal, m-am regăsit destul de mult în stilul elvețian. Totuși, trebuie să recunosc că spontaneitatea și căldura francezilor ne-au adus câteva întâlniri și conversații pe care nu le vom uita prea curând.

La capitolul locuințe

O altă diferență care mi-a sărit în ochi a fost cea dintre locuințele franceze și cele elvețiene.

În Franța, multe case au personalitate. Sunt colorate, pline de flori, cu obloane de lemn și mici imperfecțiuni care le dau farmec. Ai impresia că fiecare casă spune o poveste și că proprietarii au adăugat câte ceva de-a lungul generațiilor. Uneori nu sunt perfecte, dar sunt primitoare și pline de viață.

În Elveția, impresia a fost aproape opusă. Casele sunt curate și ordonate, însă și mult mai sobre. M-a surprins faptul că am văzut mai puține flori și grădini spectaculoase decât mă așteptam. În schimb, am remarcat multă atenție acordată funcționalității și întreținerii. Totul pare bine pus la punct, fără excese și fără dorința de a ieși în evidență.

Dacă ar fi să rezum într-o singură frază, aș spune că locuințele franceze mi s-au părut mai calde și mai pline de caracter, iar cele elvețiene mai ordonate și mai rezervate. Exact ca oamenii pe care i-am întâlnit în cele două țări. 😊

La capitolul modă

Un alt stereotip pe care l-am avut înainte să ajung în Franța a fost cel legat de eleganța franțuzoaicelor. Recunosc că mă așteptam să văd pe străzile Parisului femei îmbrăcate impecabil, cu ținute atent alese și cu acel aer șic despre care se scrie în toate revistele.

Realitatea a fost puțin diferită. Este posibil să fi contribuit și valul de căldură prin care am trecut, dar, sincer, nu am văzut prea mult din cochetăria aceea legendară. Din contră, majoritatea femeilor pe care le-am observat erau îmbrăcate foarte simplu și practic. M-a surprins mai ales machiajul discret. În multe cazuri, părea să se rezume la puțin ruj și rimel, dacă exista și acela.

Asta nu înseamnă că oamenii erau neîngrijiți. Dimpotrivă. Totul părea foarte natural și lipsit de efort. Sincer, am avut impresia că influencerii și rețelele sociale ne-au vândut o versiune mult mai glamuroasă a franțuzoaicelor decât cea pe care am întâlnit-o în realitate. De fapt, tocmai lipsa ostentației mi-a sărit în ochi. Sincer, nu am întâlnit prea des imaginea aceea a franțuzoaicei impecabil aranjate pe care o vedem în reviste și pe Instagram. Majoritatea femeilor pe care le-am observat erau îmbrăcate simplu, cu un machiaj discret sau chiar inexistent. Eleganța exista, dar era una subtilă și deloc ostentativ.

Paradoxal, cred că tocmai asta este diferența față de imaginea pe care o avem mulți dintre noi despre francezi. Eleganța pe care o asociem Franței nu pare să vină din opulență sau din dorința de a impresiona, ci mai degrabă din simplitate și din lipsa exceselor. Chiar și așa, trebuie să recunosc că Parisul real a fost destul de diferit de Parisul pe care mi-l imaginasem înainte să ajung acolo. 😊

În Elveția, impresia a fost relativ similară. Dacă în Franța mi-a atras atenția naturalețea, în Elveția m-a surprins cât de puțin interesați păreau oamenii de modă și cât de mult puneau accent pe confort. Poate și din cauza căldurii sufocante din perioada în care am fost noi acolo, dar aveam impresia că toată lumea era îmbrăcată pentru o drumeție, o plimbare cu bicicleta sau o zi petrecută în aer liber. Mult echipament sport, încălțăminte comodă și haine practice, fără prea multe pretenții.

La Berna, surpriza a fost și mai mare. Cum temperatura depășea cu mult limita confortului, o mulțime de oameni era în costume de baie sau cu prosoapele pe umăr, îndreptându-se spre râul Aare. La început am crezut că au loc niște competiții sau un eveniment special. Apoi am realizat că pentru localnici este ceva perfect normal: se aruncă în Aare și se lasă purtați de curent prin oraș. Este una dintre acele imagini pe care nu le uiți ușor — oameni ieșind de la serviciu și mergând la „plimbarea” lor de după-amiază… pe râu.

Concluzii

Per total, ne-a plăcut enorm. Am văzut locuri extraordinare, am cunoscut oameni interesanți, am adunat amintiri frumoase și am învățat câteva lecții pentru viitoarele călătorii. Au fost și momente de stres, și cazări care ne-au pus nervii la încercare, și zile în care căldura ne-a făcut să ne întrebăm ale cui au fost ideile geniale din itinerar. Dar, dacă tragem linie, a meritat din plin.

Cu toate astea, există un sentiment pe care îl am după fiecare călătorie mai lungă: bucuria de a ajunge acasă.

Nu știu exact de ce, dar de fiecare dată când mă întorc în Canada realizez cât de bine ne este aici. Sigur, și aici sunt probleme, și noi ne plângem de multe lucruri, dar după ce petreci mai multe săptămâni departe începi să privești locul în care trăiești cu alți ochi. Cumva, toate lucrurile care te irită în viața de zi cu zi par mai puțin importante.

De fapt, momentul în care am simțit că vacanța s-a terminat cu adevărat a fost la controlul de frontieră din aeroport. Când i-am văzut pe grănicerii canadieni, aproape că mi-a venit să-i iau în brațe. M-am abținut, evident — nu eram sigură că ar fi apreciat gestul. 😄 Le-am spus însă că sunt fericită că am ajuns acasă, iar asta a rezumat perfect cum mă simțeam.

Franța și Elveția au fost superbe și mă voi întoarce cu plăcere oricând. Dar, la finalul zilei, nicăieri nu se compară cu sentimentul pe care îl ai atunci când deschizi ușa casei tale și îți spui: „Gata, am ajuns acasă.” ❤️