Ieri a fost o zi foarte dificilă și, sincer, destul de ciudată. Ne-am trezit, n-am mâncat nimic — mă apucă disperarea că nu găsesc nimic în termeni de mic dejun sănătos — și am decis să încercăm metoda „old school”: mers direct la recepțiile hotelurilor și întrebat pe viu dacă au camere libere. Ideea era că pe Booking.ca sau Expedia.ca nu mai găsisem nimic disponibil în oraș, sau doar variante foarte departe, și nu înțelegeam de ce.

Răspunsul l-am primit imediat: e turneul Roland Garros pe rol în aceasta perioada, împreună cu un meci aproape de finală în Liga Campionilor între PSG (Paris Saint-Germain) și Arsenal Football Club, plus niște concerte cu artiști complet necunoscuți mie, dar aparent foarte cunoscuți Annei — pe care, de nervi, nici n-am mai întrebat-o cine naiba sunt. Din toate aceste motive, totul e rezervat, străzile sunt blocate, metroul închis, iar poliția în stare de alertă.

Așadar, am zis să rezolvăm problema cazării aici și, în același timp, să profităm de ocazie ca să vedem mai bine centrul orașului. Simplu, nu? Doar că totul trebuia făcut până la ora 5 după-amiază, când în Paris se trăgeau obloanele — străzi închise, metrou blocat, haos general. Noi, complet rupți de realitatea locală, habar n-aveam ce se întâmplă în oraș și de ce nu găseam nicio cameră liberă. Practic, eram turiștii aceia simpatici care află ultimii.

După mai multe încercări eșuate de a găsi o soluție pentru problema noastră de cazare, am ajuns, nu știu cum, în arondismentul 1, pe o stradă plină de magazine Chanel, Dior, Hermès și alte mărci similare. Am căscat gura ca niște turiști profesioniști, ne-am învârtit ca titirezii printre vitrine și, într-un final glorios, am ajuns la Galeriile Lafayette.

Galeriile Lafayette au o poveste care începe surprinzător de simplu, aproape timid. În 1893, doi veri din Alsacia au deschis o mică mercerie la colțul străzii La Fayette. Nimic spectaculos, doar câteva rafturi și multă ambiție. Dar zona era în plină forfotă, aproape de Opéra, iar oamenii treceau întruna pe acolo — exact genul de loc unde o idee mică poate crește mare.

Și a crescut. Repede. Atât de repede încât, în doar câțiva ani, magazinul lor modest s-a transformat într-un adevărat fenomen. Iar în 1912 au făcut pasul cel mare: au deschis ceea ce numeau „bazarul de lux”. Și sincer, luxul ăla încă se simte. Cupola Art Nouveau, vitraliile, balcoanele — toate par făcute special ca să-ți ridici privirea și să uiți pentru câteva secunde de tot restul lumii.

De atunci, Galeriile Lafayette au devenit un fel de templu al Parisului. Nu vii aici doar ca să cumperi ceva, ci ca să te lași purtat de atmosferă. Să te uiți în sus, să te minunezi, să-ți spui „wow, chiar sunt în Paris”. E locul în care arhitectura îți fură ochii înainte să apuce să ți-i fure prețurile.

Așa că, după ce ne-am învârtit ca niște titirezi printre Chanel, Dior și Hermès, să ajungem aici a fost ca o mică recompensă. Un moment de respiro într-o zi care ne pusese răbdarea la încercare. Parisul are felul lui de a-ți arăta ceva frumos exact când ai nevoie.

Cum deja ne era și sete, și foame, am urcat până la penultimul etaj (din 5 în total), unde Galeriile au o terasă‑cafenea numai bună pentru supraviețuitorii de shopping și rătăciri urbane. Ne-am așezat la o masă, hotărâți să mâncăm ceva și să ne tragem sufletul.

Și sincer, e bine că au gândit locul ăsta așa. După atâta plimbat, căscat gura la vitrine și urcat‑coborât prin magazine, ajungi inevitabil flămând, obosit și cu bateriile descărcate. Terasa asta e exact genul de spațiu unde simți că te aduni la loc — un mic colț de pauză, unde îți revii, te „resursezi” înainte să continui aventura.

Așezați la masă și puțin mai întremați, am zis să mai verificăm o dată Booking.com, poate găsim în sfârșit o altă cazare. Și, surprinzător, am găsit ceva chiar lângă Tour Eiffel. Am plătit imediat — totul părea în regulă, doar portofelul nostru era mai ușor.

După două minute, însă, primim o notificare: își cer scuze, dar apartamentul are scurgeri de apă și nu poate fi folosit. A naibii fatalitate, exact aceeași poveste ca în locul unde stăm acum! 🤬 Ne-au anulat rezervarea pe loc.

Ok, anulăm și noi, dar… banii? Banii rămân blocați. Booking.com îi ține între 7 și 12 zile, timp în care noi suntem fără cazare și cu bugetul suspendat în aer. În momentul ăla deja fierbeam de nervi. 😤🤦🏻‍♀️

Și totuși… ce naiba se întâmplă în orașul ăsta cu scurgerile de apă? Parcă e o epidemie. Nu doar apartamentele — am văzut aceeași poveste și în stațiile de metrou: apa picură din tavane, pereții sunt plini de igrasie, totul pare vechi și obosit. La fiecare pas, mai găsești câte o baltă strategic plasată pe culoare. Sincer, metroul din București dă clasă celui din Paris. E mai curat, și, culmea, nu-ți picură nimic în cap în timp ce aștepți în stație. Aici, în schimb, ai impresia că orașul are o relație complicată cu apa — și noi am nimerit fix în mijlocul ei.

După ce ne-am stresat bine că ne-au blocat banii din nou pe card, eu am zis că mă întorc la noi în ghetou, mai ales după toate avertizările că începe nebunia cu meciul ăla de fotbal și că centrul urma să fie blocat complet. Anna a venit cu mine, dar fix atunci lui George i s-a năzărit că vrea să viziteze Muzeul Marinei din Paris.

Așa că noi două am pornit spre apartament, iar el a rămas să-și urmeze inspirația de moment. Ne-a anunțat că revine mai târziu, per pedes, ca un adevărat explorator urban care ignoră toate semnele că orașul intră în haos.

Eu și Anna am ajuns în ghetou la limită — la propriu. Am prins metroul cu două minute înainte să-l închidă. Nici nu am intrat bine în cameră că deja se auzeau urlete și răcnete pe stradă, semn că mulțimea începea să se adune și că orașul intra oficial în modul „haos de meci”. Am scăpat ca prin urechile acului.

Cam așa s-au derulat lucrurile în centrul orașului: https://youtu.be/UVJwzMpM_Hg?is=ndvkT5qoeNw44N7m

Sau la noi în bătătură:

Aseară stăteam cu Anna la geam și, fix în mijlocul haosului, oprește un taxi. Din el coboară un cuplu cam de vârsta noastră, cu geamantane, rucsacuri, tot dichisul — oameni care clar tocmai aterizaseră și veniseră cu speranța că intră într-un Paris romantic, liniștit, cu lumini calde și străzi boeme. Când i-am văzut cum se uitau în jur, cu ochii mari și fețele complet blocate, am râs cu lacrimi. 🤣 Era scris pe ei: „Doamne, unde am ajuns? E asta a doua Revoluție Franceză? Șocul lor era atât de autentic, încât pentru câteva secunde ne-am simțit mai puțin singure în nebunia asta.

Este aproape 4 dimineața, ora locală, și încă sunt nebuni pe străzi, poliție peste tot, sirene, țipete, tot pachetul. Parisul nu doarme, dar nici nu te lasă pe tine să dormi.

George a ajuns și el întreg pe la 9 seara. Pe el, toată nebunia asta îl încântă — parcă prinde energie din haos. Așa că, în loc să fugă de mulțime ca noi, s-a oprit la o terasă să sărbătorească alături de localnici faptul că PSG s-a calificat în finala Ligii Campionilor.

Iată-l aici fericit, cu un pahar în față, complet în elementul lui, în timp ce orașul fierbea în jur. Pentru el, a fost o seară perfectă. Pentru noi… doar încă un episod din „Survivor: Paris Edition”.

În seara asta, însă, am reușit în sfârșit să rezervăm un alt apartament și ne mutăm mâine seară, după ce vedem Versailles. Un mic miracol după toată nebunia ultimelor zile. Așa că ne așteaptă încă o zi plină, dar măcar acum avem o direcție și un plan. Parisul ne-a alergat bine, dar nu ne-a doborât.