Astăzi am revizitat Luvrul. Prima mea vizită a fost acum 20 de ani și îmi amintesc clar oboseala cu care am plecat. Nici acum nu a fost diferit. Luvrul rămâne un reper cultural major.

Pentru restul familiei mele a fost prima vizită la Luvru, iar impactul a fost puternic. Este un muzeu care nu poate fi cuprins într‑o singură zi; merită revăzut de mai multe ori. Prima vizită oferă doar un avant‑goût al vastității sale. În orice moment, aproximativ 38.000 de opere, din preistorie până în secolul XXI, sunt expuse pe o suprafață de 72.735 m², ceea ce îl situează pe primul loc în lume ca dimensiune. În 2025 numai muzeul a înregistrat 9 milioane de vizitatori.

Puțini știu că Luvrul și-a început existența ca fortăreață militară. În secolul al XII‑lea, Filip al II‑lea a construit aici un bastion masiv, cu un turn de aproape 30 de metri și un șanț defensiv, pentru a proteja Parisul medieval. Rămășițele acestei structuri sunt încă vizibile în subsolul muzeului.

În secolul al XVI‑lea, regele Francisc I a decis să transforme fortăreața într‑un palat renascentist, dând naștere primei colecții regale de artă — centrul muzeului de azi. De atunci, aproape fiecare monarh francez a extins clădirea și colecțiile, inclusiv Ludovic al XIV‑lea, care a adăugat galerii întregi și a cumpărat opere importante, unele provenite chiar din colecția regelui englez Carol I.

Tot la capitolul detalii mai puțin cunoscute: regele Henric al IV‑lea era atât de convins de puterea lui de vindecare, încât primea bolnavi direct la Luvru, încrezători că „atingerea regală” îi va face bine. Iar câteva secole mai târziu, palatul era plin de artiști care trăiau și lucrau aici zi de zi, transformându‑l într‑un loc viu, creativ, aproape ca un mic oraș cultural în interiorul Parisului.

Punctul de cotitură apare în 1793, când, în mijlocul haosului Revoluției Franceze, Luvrul devine pentru prima oară muzeu public. Avea doar 537 de picturi, toate confiscate din colecțiile regale. Napoleon vine apoi, îl redeschide sub numele Musée Napoléon și îl îmbogățește cu opere aduse din campaniile sale — o parte bune întorcându‑se la proprietarii de drept după ce imperiul s‑a prăbușit.

Luvrul a cunoscut și momente tensionate: în 1911, Mona Lisa a fost furată, în timpul celor două războaie mondiale operele au fost evacuate pentru a fi protejate, iar secolul XX a adus schimbări majore care l‑au remodelat din temelii. Toate aceste episoade au pregătit scena pentru marea schimbare din 1988: Piramida lui I.M. Pei, care a transformat radical accesul în muzeu și a adus Luvrului o energie modernă, neașteptată.

Astăzi, Luvrul este un simbol global al artei, găzduind zeci de mii de opere și rămânând cel mai vizitat muzeu din lume — o instituție care a evoluat odată cu istoria Franței și care continuă să fascineze milioane de oameni.

Fideli obiceiul nostru, am avut biletele cumpărate cu o lună înainte — și chiar recomand asta, pentru că orașul e plin de turiști, iar la orice muzeu sau obiectiv turistic se formează cozi uriașe.

Tot la capitolul „sfaturi utile”: luați apă și încălțăminte comodă. Se stă mult în picioare. Noi am intrat la 10:20 și am ieșit după ora 18:00. Din fericire, sunt bănci pe traseu unde poți să te așezi și să-ți mai tragi sufletul, dar per total tot obositor rămâne. Obositor, dar o oboseală plăcută, dacă pot spune așa. E atâta frumusețe în jur încât uiți complet de foame. Noi n‑am mâncat nimic până seara, fiindcă ne‑am grăbit spre muzeu dis-de-dimineață și n‑am mai apucat să luăm nici măcar un croissant pe post de mic dejun. Apa a fost singura noastră „gustare”.

Privind înapoi, cred că cel mai mult m‑au cucerit sculpturile de la nivelurile -1 și 0, dar și picturile de la etajul 2, din sălile Europe du Nord (1350–1850) și France (1350–1650). Le‑am prins când eram deja epuizați, dar mie mi s‑au părut absolut minunate.

Când vine vorba de picturi celebre, Mona Lisa e vedeta absolută. Dar drumul până la ea… o aventură în sine. Trebuie să te lupți cu o mare de oameni la fel de flămânzi, obosiți și transpirați ca tine, care te împing, te calcă pe picioare și îți iau aerul. Eu aș fi zis pas, dar Anna a vrut neapărat să o vadă. Așa că ne‑am strecurat până cât de cât în față și am făcut poza de rigoare. … Sincer, am îndoieli că acolo e originalul. Prea multe incidente au fost. Intuiția îmi spune că originalul se află bine păstrat într‑un seif prin Elveția.

O altă piesă celebră este „Încoronarea lui Napoleon” de Jacques‑Louis David. Și aici, ca să ajungi cât de cât în față, trebuie să te bați cu valul de turiști care se îngrămădesc în fața tabloului. Asta e partea grea la muzee: oamenii care se plantează în fața unei opere și rămân acolo ca statuia libertății, fără să se clintească. Educația mea canadiană îmi spune să fiu politicoasă, dar instinctele balcanice îmi fac semn să le dau un cot strategic în coaste. Așa că trăiesc în permanență o mică dramă interioară.

Și, ca să nu uităm că suntem în 2026, Luvrul ne servește și niște „opere” contemporane. Așa, ca un reality check artistic. 🤦🏻‍♀️😆

Deosebit de impresionante sunt și apartamentele lui Napoleon al III‑lea, o demonstrație spectaculoasă de rafinament și lux imperial.

Oricât aș încerca să descriu aici, nu pot reda cu adevărat cât de minunat este acest muzeu. Trebuie văzut și revăzut, ideal într‑o perioadă cu mai puțini turiști. Dar… oare există așa ceva la Paris?
Ieri am stat de vorbă cu câțiva localnici și ne‑au spus că orașul e plin de turiști tot timpul. Parizienii sunt obișnuiți. Eu, din păcate, încă nu.

Odată terminată vizita, cum am ieșit din muzeu am zis să luăm metroul înapoi spre „ghetoul” nostru temporar — încă nu ne‑am mutat, dar sper să aflu vești bune azi. Și, surpriză, am nimerit chiar lângă o sucursală a vestitului magazin de macarons… „il paraît qu’ils sont bons”, cum zic localnicii: Ladurée. Trebuie să îi încercați dacă ajungeți aici. Sunt fantastic de buni!