Ieri am părăsit Valea Loarei și am ajuns în Dordogne, la Vézac, unde George a decis că e momentul să ne întoarcem la rădăcini. La rădăcini-rădăcini. Gen Cro‑Magnon. Regiunea este plină de peșteri pictate, adăposturi sub stâncă și situri arheologice; Valea Vézère, supranumită Capitala Preistoriei, cu peșteri pictate, adăposturi sub stâncă și situri arheologice celebre. Lascaux, Les Eyzies, Roque Saint‑Christophe, Cap Blanc — toate sunt la o aruncătură de băț. Practic, fiecare stâncă are o poveste veche de zeci de mii de ani.

Drumul Langeais–Vézac are cam 300 km, dar noi am reușit performanța să-l lungim serios. George ne-a pus în vedere că nu putem trece prin zonă fără să vizităm „cele două Poitiers-uri”: bătălia din 732 și cea din 1356. Așa că am făcut un ocol istoric, în care am bifat două câmpuri de bătălie, două epoci și zero restaurante deschise în apropiere. Dar George a fost fericit, iar asta a contat… aparent. 🤦🏻‍♀️

Trebuie neapărat să fac o paranteză: Parisul și Franța profundă n-au nicio legătură între ele. Zero. Dacă Parisul este haos, claxoane și alergătură, în Franța profundă, totul pare așezat într-o armonie firească: curățenie impecabilă, ordine, peisaje îngrijite, oameni politicoși și o ospitalitate autentică. Gastronomia de aici este remarcabilă: preparate impecabile, făcute cu produse locale și pe baza unor tradiții culinare păstrate cu respect. În ultimii ani, Franța a adoptat reguli stricte privind pesticidele și tratamentele chimice, astfel încât ingredientele sunt curate, autentice și sănătoase. Atmosfera este atât de diferită de Paris încât, dacă nu ai vedea numele țării pe hartă, ai putea crede că ai trecut într-o lume complet nouă.

Am ajuns la cazare fix când se pregătea noaptea să tragă draperiile. Eram terminați, după ce am colindat câmpuri de bătălii până ne-au cedat bateriile. Dar când am ajuns… surpriză totală. Casa este imensă — șase paturi, patru băi, spațiu cât pentru o echipă de rugby. Suntem cocoțați pe un deal cu o priveliște de revistă, avem piscină și, atenție, o pensiune de pisici. Anna și George sunt în extaz: atâtea pisicuțe la scărpinat încât cred că nu mai pleacă de aici.

Astăzi am decis să încetinim ritmul. Ne-am permis o zi de repaus, fără planuri și fără grabă. Am ieșit doar dimineața să luăm ceva de mâncare, apoi ne-am refugiat la piscină, la soare, lăsând oboseala ultimelor zile să se risipească. Am văzut turiști care pedalează zeci de kilometri pentru a vizita castele — aici pare un adevărat sport național — dar și turiști care aleg varianta relaxată. Cred că a venit momentul să ne alăturăm și noi celor din urmă.