De când am ajuns în Dordogne, am văzut o mulțime de castele și am gustat tot ce înseamnă gastronomie locală: foie gras, tot felul de bunătăți și, bineînțeles, faimoșii Pommes de terre Sarladaises, care au devenit slăbiciunea mea oficială. Eu una nu înțeleg cum este posibil să se mănânce atât de bine în țara asta. Până acum doar România era campioană absolută la mâncare bună peste tot, în orice sat, comună, colț de țară. Ei bine… Franța tocmai a ajuns la egalitate. Și nu știu dacă să mă bucur sau să mă îngrijorez pentru siluetă. În fine, să nu divaghez totuși…

🛡️ Castelul de Beynac: martor tăcut al războaielor și secolelor trecute

Castelul Beynac a fost construit în secolul al XII-lea de către baronii de Beynac. Amplasamentul său nu a fost deloc ales la întâmplare: stânca abruptă care se înalță la 150 de metri deasupra râului Dordogne îl transforma într-o fortăreață aproape imposibil de cucerit. Natura însăși îi servea drept zid de apărare.

Cum spuneam, în secolul al XII‑lea baronii de Beynac au ridicat aici un bastion strategic, cu vedere perfectă asupra văii. Și ce vedere! A asistat la cavaleri în galop, armate mărșăluind, fum de bătălii și steaguri schimbate. A urmărit Războiul de 100 de Ani de sus, cu răbdarea rece a pietrei. Pe un mal, Castelul Beynac — francez, masiv. Pe celălalt, Castelul Castelnaud — englez, la fel de hotărât. Două fortărețe în duel vizual, timp de un secol.

Deși a fost atacat de mai multe ori, Castelul Beynac a rezistat aproape tuturor asediilor datorită poziției sale. În 1214, Simon de Montfort îl cucerește temporar în timpul cruciadei împotriva catarilor, dar familia Beynac îl recuperează.

După Războiul de 100 de Ani, castelul intră într-o nouă etapă: o scară renascentistă spectaculoasă, o curte interioară elegantă și încăperi mai luminoase sunt adăugate, dându-i aspectul unui decor de film. Însă, dincolo de aceste detalii rafinate, rămâne aceeași fortăreață masivă, sobră și militară.

Ca multe castele, Castelul Beynac este abandonat treptat după Revoluția Franceză. Se degradează, cade în uitare, iar în secolul XIX ajunge aproape în ruină.

În secolul al XX-lea, castelul a fost cumpărat de un proprietar privat care a demarat o restaurare minuțioasă. Astăzi, Beynac este unul dintre cele mai bine conservate castele medievale din Franța — autentic, fără retușuri, cu o atmosferă de fortăreață adevărată, nu de palat.

Astăzi, când pășești prin sălile lui reci și urci pe terasă, înțelegi de ce regizorii îl aleg iar și iar ca decor de film.

Beynac nu este neapărat un castel frumos, ci un castel adevărat, autentic. Iar panorama de sus — râul Dordogne șerpuind printre sate — comprimă timpul într-o singură imagine. E ca și cum Beynac ar continua să vegheze valea, exact ca acum 900 de ani.

🏰 Château de Castelnaud — Cetatea engleză care domina Beynac de pe malul celălalt al râului

Castelnaud este, fără exagerare, unul dintre cele mai spectaculoase castele medievale din Dordogne. Așezat pe un promontoriu stâncos, exact vizavi de Beynac, pare construit special pentru a-l provoca. Și, într-un fel, chiar asta a făcut de-a lungul secolelor.

Castelnaud datează din secolul al XII-lea, fiind construit de familia Castelnaud.
Încă de la început, nu a fost construit ca o reședință somptuoasă, ci ca o fortăreață militară: cu o poziție strategică, ziduri masive și turnuri de observație, întregul complex avea rolul de a controla valea Dordognei.

În timpul Războiului de 100 de Ani, Castelnaud trece de partea Angliei, iar Beynac rămâne fidel Franței. Așa începe celebrul „duel tăcut” dintre cele două fortărețe: Castelnaud — englez, ofensiv, agresiv; Beynac — francez, masiv, defensiv. Două castele față în față, două lumi, două coroane care se priveau peste râu, zi după zi, timp de un secol.

Tot în această perioadă, Castelnaud devine una dintre cele mai importante baze engleze din regiune. Aici se adunau trupele de soldați, se depozitau armele și se planificau atacurile. De aceea, castelul a fost cucerit, recucerit, incendiat și reconstruit de mai multe ori.
Era atât de strategic încât nimeni nu-l putea ignora.

După ce francezii recuceresc definitiv zona, Castelnaud este restaurat și modernizat. Se construiește o scară renascentistă, apar camere mai confortabile și o curte interioară mai luminoasă.

Cu toate acestea, spre deosebire de alte castele care și-au pierdut treptat caracterul militar, Castelnaud nu renunță la identitatea sa de fortăreață. Rămâne solid, sobru, conceput pentru apărare.

Castelnaud este astăzi unul dintre cele mai vizitate castele din Franța, iar motivul este simplu: găzduiește cel mai mare muzeu de arme medievale din țară. Aici poți vedea catapulte funcționale, arbalete uriașe, armuri, săbii și halebarde, reconstituiri impresionante de mașini de asediu și chiar demonstrații de tragere. Pe scurt, este paradisul oricărui pasionat de Evul Mediu.

Și totuși, ceea ce impresionează cu adevărat la Castelnaud nu este frumusețea lui — ci forța. Nu este un castel romantic, ci unul strategic. Nu este decorativ, ci profund militar. Și când îl vezi îndreptat spre Castelul Beynac, înțelegi că valea Dordognei nu a fost doar un decor spectaculos, ci o linie de graniță, un teritoriu disputat, un loc unde puterea s-a măsurat timp de secole.

Château de Puymartin si legenda Damei Blanche — „Doamna în Alb”

Și acum, un castel pe gustul meu: cu un strop de intrigă, puțin adulter și câteva picanterii demne de un roman medieval. Château de Puymartin este castelul celebru pentru legenda Damei Blanche — „Doamna în Alb”. Este una dintre cele mai cunoscute povești de fantome din Périgord Noir.

Legenda spune că Dama Blanche este fantoma Thérèsei de Saint-Clar, o nobilă din secolul al XVI-lea, căsătorită cu Jean de Saint-Clar, stăpânul castelului. O femeie educată, elegantă, obișnuită cu viața de curte — și totuși prinsă într-o poveste care avea să o transforme într-una dintre cele mai celebre apariții din Périgord Noir.

Se spune ca într-o zi, Jean ar fi descoperit legătura secretă dintre Thérèse și un cavaler. Există mai multe variante despre momentul în care i-ar fi surprins, însă cea mai des povestită de ghizii castelului spune că Jean de Saint-Clar s-a întors la Puymartin mai devreme decât fusese așteptat, după o călătorie. Urcând spre apartamentele soției, ar fi găsit ușa întredeschisă, auzit șoapte și i-ar fi surprins pe Thérèse și pe cavaler împreună. Furia lui a fost fulgerătoare: cavalerul a fost ucis pe loc, iar Thérèse a fost târâtă în turnul unde avea să rămână închisă ani întregi.

O altă versiune, mai blândă dar la fel de dramatică, spune că Jean i-ar fi surprins plimbându-se împreună în grădină, într-un colț retras al castelului. Privirile și gesturile lor ar fi spus totul, iar gelozia lui Jean ar fi izbucnit instantaneu.

Există și varianta în care un servitor loial — sau poate gelos — ar fi observat întâlnirile secrete și i-ar fi dat de veste stăpânului. Jean ar fi pus la cale o capcană, intrând brusc în cameră exact în momentul potrivit pentru a-i prinde împreună.

Mai mult, se spune că tragedia nu a fost doar o poveste de iubire interzisă, ci și una de credință. Thérèse ar fi fost catolică, iar cavalerul protestant — o combinație periculoasă într-o epocă în care diferențele religioase puteau aprinde conflicte. Tocmai această legătură „imposibilă” ar fi făcut relația lor și mai riscantă, iar descoperirea ei, și mai devastatoare.

Indiferent de versiune, toate duc în același punct: descoperirea bruscă, furia necontrolată și începutul tragediei Thérèsei, care avea să fie închisă în turnul castelului, într-o cameră minusculă, pentru tot restul vieții. Ce nenorocit!… 🤦🏻‍♀️🤬

Încăperea aceea există și astăzi: este o cameră minusculă, rece, luminată doar de o fereastră îngustă orientată spre pădure — un spațiu în care ai impresia că timpul s-a oprit și că povestea ei încă plutește în aer.

Aici ar fi fost ținută Thérèse ani întregi: fără contact cu lumea de afară, fără vizite, fără voce, fără speranță — doar cu firul subțire de lumină care pătrundea prin deschiderea îngustă a ferestrei. A murit în camera asta, iar trupul ei ar fi fost zidit în perete, ca și cum cineva ar fi vrut ca povestea ei să dispară pentru totdeauna.

Problema este că n-a dispărut. 👻 După moartea ei, Thérèse ar fi fost zărită de nenumărate ori: o siluetă albă, plutind pe coridoarele castelului, mai ales în turnul în care fusese închisă. Uneori la apus, alteori în nopțile în care liniștea devine aproape apăsătoare.

Se spune că unii vizitatori povestesc că au simțit un curent rece, deși ferestrele erau bine închise. Alții au auzit pași ușori pe scări. Iar ghizii vorbesc uneori despre o prezență care pare să-i urmărească în tăcere.

Unii cred că apariția ei e un avertisment.
Alții spun că este doar dorința ei de a nu fi uitată.

Puymartin nu este doar un castel de vizitat, ci ci un loc unde trecutul nu s-a stins. Iar „Doamna în Alb” nu este doar o legendă repetată de ghizi, ci amintirea unei vieți frânte din cauza unui bărbat care a reacționat mai degrabă cu brutalitate decât cu rațiune — o prezență care încă bântuie coridoarele și imaginația celor care îi trec pragul.